Clubul 99

Bucuria noastră de a trăi nu vine din abundenţa lucrurilor de care ne înconjurăm. Dimpotrivă, cu cât suntem mai puţin sufocaţi de ele, cu atât suntem mai fericiţi. Mulţumirea sufletească ne vizitează atunci când ştim să fim recunoscători pentru ce avem. Dacă nu alergăm la nesfârşit într-o cursă nebunească de dobândire a felurite bunuri, cursă la care oricine se angajează o pierde din start, zâmbetul nu ne va părăsi. Şi dacă vom împărţi ceea ce deţinem cu ceilalţi bucuria comuniunii va fi deplină.

 

Era odată un rege foarte trist. Acesta avea un slujitor mereu bucuros. Era totdeauna cu zâmbetul pe buze. „Pajule, îl întrebă într-o zi regele, care este secretul fericirii tale?“ „Nu am nici un secret, Înălţimea ta, nu am motive să fiu trist. Sunt bucuros să vă slujesc. Locuiesc împreună cu soţia şi cu copiii în casa care mi-a fost dată de la curte. Am ce mânca şi cu ce mă îmbrăca.“

 

Totuşi regele nu era pe deplin mulţumit. De aceea îl chemă pe cel mai înţelept dintre sfetnicii săi pe care îl somă: „Vreau să ştiu misterul fericirii pajului!“ „Nu poţi înţelege taina fericirii lui, îi spuse dregătorul supus. Dar, dacă vrei, i-o poţi lua.“ „Cum?“ „Introducându-l în lanţul celor 99.“

 

„Ce înseamnă asta“, întrebă nedumerit regele. „Fă cum îţi spun…“, îi şopti sfetnicul.

 

La sfatul boierului, regele pregăti o pungă cu 99 de galbeni şi i-o trimise pajului cu următorul mesaj: „Această comoară este a ta. Bucură-te de ea şi nu spune nimănui unde ai găsit-o“.

 

Pajul nu mai văzuse niciodată atâţia bani şi, plin de bucurie, începu să numere: 10, 20, 30, 40, 50, 60…99! Dezamăgit, căută cu privirea pe masă moneda lipsă. „Am fost furat!“, strigă el. „Am fost furat! Nenorociţii!“ Căută din nou pe masă, pe jos, în pungă, între haine, în buzunare, sub mobilă… Dar în zadar. Grămăjoara de bani strălucitori de pe masă, bătându-şi parcă joc de el, îi amintea că avea 99 de monede. Doar 99. „99 de galbeni sunt bani mulţi, se gândi el. Dar îmi lipseşte un galben. 99 nu e o cifră completă. 100 e un număr rotund, nu 99.“

 

Chipul pajului nu mai era acelaşi. Devenise încruntat şi aspru. Îşi strângea ochii, iar gura i se strâmba într-o grimasă oribilă, lăsând să i se vadă dinţii. Calculă cât timp ar trebui să muncească pentru a câştiga a suta monedă. I-ar fi luat ceva timp dacă copiii şi soţia ar cheltui mai puţin cu mâncarea şi îmbrăcămintea.

 

Pajul intrase în lanţul 99… Nu trecu mult şi regele îl eliberă din funcţie. Nu era plăcut să ai un paj ursuz şi tulburat. (Augustin Păunoiu, adaptare după volumul „Noi avem aripi“, Bruno Ferrero, Editura Galaxia Gutenberg, 2007).