„Colindele rămân icoane de mare preţ în altarul spiritual al Bisericii Ortodoxe Române“

Din zorii existenţei sale, poporul român s-a născut în credinţa creştină, iar acest lucru se observă şi în sentimentul creştin autentic exprimat într-o formă populară extrem de largă. Folclorul românesc este unul eminamente creştin, iar colinda poate fi considerată o specie reprezentativă a spiritualităţii româneşti, văzută ca un fel de „Biblie populară“. Despre tezaurul spiritual al colindelor ne va vorbi, în cele ce urmează, părintele Ştefan Oprea, profesor de Istoria Bisericii Ortodoxe Române în cadrul Seminarului Teologic Ortodox Liceal „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena“ din Piatra Neamţ.

 

Mircea Eliade vorbea despre originea precreştină a obiceiului colindatului în spaţiul românesc. Care este istoria acestei datini şi ce semnificaţie are ea pentru români?

 

După cuvintele lui Mircea Eliade, colindele sunt cântece tradiţionale româneşti, cu origini precreştine, care sunt cântate în preajma Crăciunului şi în preajma Anului Nou. Aceste cântece conţin urări de bine, cuvinte cu încărcătură pozitivă care aduc slavă naşterii Fiului lui Dumnezeu pe pământ şi care pregătesc trecerea într-un nou an, de la care se aşteaptă lucruri mai bune: roade mai bune şi mai multe, prosperitate în comunitate, sănătate, armonie în familie, iubire şi belşug în casă. Colindele îşi au originea în sărbătorile de iarnă (de sfârşit de an) antice, pre-creştine, Saturnaliile şi Calendele lui ianuarie, prin care se alungau spiritele rele şi se realiza o reîntâlnire cu cei trecuţi în eternitate. În Evul Mediu, sub influenţa Bisericii şi prin înrâurirea religiei creştine, care s-a suprapus vechilor obiceiuri şi ritualuri păgâne, colindele s-au încărcat cu spiritul creştin al sărbătorii şi bucuriei Naşterii Mântuitorului. Ceremoniile, petrecerile şi urările de bine, prilejuite de sfârşitul toamnei şi trecerea într-un nou an - într-un moment astral special, în care se spune că Cerurile se deschid - colindele devin cântece cu puternică semnificaţie spirituală, cu încărcătură emoţională deosebită, care îndrumă la bunătate, la o stare de recunoştinţă şi generozitate, la deschiderea inimii, la îmbrăţişarea şi ocrotirea semenilor. Colindele au o funcţie ritualică unificatoare în comunitate, conectând membrii acesteia la o realitate sacră, superioară, care este trăită la nivel social cu inima deschisă, curăţită prin catharsisul purificator al cântecelor intonate, nu de către fiecare individ în parte, ci împreună cu membrii familiei, vecini sau consăteni. În mod autentic tradiţional, colindele încep să se cânte în Ajunul Crăciunului numai de către copii - cei mai puri membri ai comunităţii sunt aleşi să anunţe Naşterea Domnului - apoi adulţii continuă colinda în următoarele două zile de Crăciun, până pe şase ianuarie, la Bobotează. În mod tradiţional, se spune că dacă este luminată casa la care colindătorii au ajuns, ei nu mai trebuie să cânte, pentru ca gazda să fie trezită de cântecul lor - gazda trebuie să se scoale, să aprindă lumina, să deschidă uşile şi să primească bucuria Naşterii Domnului şi urările de bine ale Anului Nou, ce se apropie, cu roade ale câmpului şi cu bunătăţi pregătite în gospodărie.

Colinda este privită atât ca o datină, cât şi ca un gen muzical cu funcţie sacră de exprimare a trăirii duhovniceşti. Cum se realizează legătura cu divinitatea prin intermediul colindelor?

 

Pe lângă un simţ al realităţii materiale, colindele oglindesc şi tinderea sufletului spre mai înalte plaiuri de lumină şi viaţă curată. Este o plăcere sufletească deosebită să cânţi colinde care încep cu (sau cuprind) versuri ca acestea „sus în stire mănăstire“, „sus în slava cerului“, „sus spre Răsărit“, „colo sus şi mai în sus“ ş.a. Chiar şi fântâna pe care oamenii o sapă în locuri joase, o colindă spune că ea „mijeşte“ „Colo sus, colo mai sus“. Din adânci străfunduri sufleteşti răzbate această sete de lumină spirituală, ca gâtul întins al unei păsări brâncuşiene atrasă la înălţime şi la soare. Fiecare suntem în stare să ne amintim refrene ca: „voi zori de ziuă“, „ziurel de zi“, „raza soarelui/ floarea-soarelui“ ş.a. Poate că şi această prezenţă a înălţimii şi a luminii a dus la cunoştinţa colindătorilor, că ei Îl aduc în case pe Dumnezeu: „Dar cu dânşii cine vine? Vine Domnul Dumnezeu“. Nu este locul să arătăm aici şi rodul cercetărilor făcute de marii noştri muzicologi asupra colindelor. Este de ajuns să amintim că melodiile acestor cântece de Crăciun se înscriu în „dovada superiorităţii muzicii noastre“. Într-adevăr, colindele sunt comori ale spiritualităţii româneşti. Având ca temei originea latină a cuvântului colindă, cât şi faptul că datina colindatului este specifică populaţiei autohtone din Carpaţi şi de la Dunărea de Jos, dacă ţinem seama de neamurile de obârşie latină, putem afirma despre această cântare a sărbătorilor de Crăciun că ea s-a născut pe pământul nostru, în perioada primară a creştinismului. Crăciunul este pentru toţi creştinii sfânta şi binecuvântata zi a Domnului, în măreţia căreia se aud corurile îngereşti răsunând în câmpia Vifleemului. Venind din lumea strămoşilor noştri daco-romani, colindele sunt imne ce exprimă, în versuri şi melodii de mare frumuseţe, bucuria coborârii pe pământ a Fiului lui Dumnezeu, cu toate consecinţele ce decurg din acest fapt. Ele au într-adevăr rolul să facă pe cei care le ascultă să trăiască aievea cele petrecute în Vifleem, cu ocazia naşterii, în Iordan la botez, în Ierusalim cu prilejul morţii şi al Învierii Domnului.

Mijloacele actualizării acestor evenimente sunt proprii colindei, fiind vorba de anumite simboluri care au apărut în perioada creştinării populaţiei din Carpaţi şi de la Dunăre, având menirea de a propaga noua credinţă, nu prin intermediul unor concepte abstracte, ci pe calea intuitivă a unor imagini relevante. Astfel, se cuvine să amintim despre pomul vieţii, mai ales despre florile de măr, ca simbol al Învierii, ca şi despre lumina de ceară ca simbol al prezenţei Mântuitorului, în nopţile de priveghere. Colindele, fiind nişte produse arhaice, din universul pe care ele ni-l prezintă, nu au mai rămas decât nişte frânturi. Aceste frânturi însă păstrează cu pietate viziunea unei existenţe fericite, pe care o presupune sărbătoarea ca zi a Domnului. Nici o umbră a ispitelor din acest veac nu o poate stinge. Când la fereastra „gazdei“ vor sosi colindătorii, toţi ai casei se vor afla în această lume fericită, lume pe care le-o aduce viziunea feerică de viaţă a colindei.  

Cu ce sunt diferite colindele de Crăciun faţă de alte tipuri de colinde?

 

În sărbători este vremea când, pe undeva pe la crucea bradului, se coboară Dumnezeu pe o scară de argint şi se lasă purtat de copii pe la casele creştinilor. În felul acesta, nevinovaţii sunt nu numai vestitorii unui eveniment, ci şi teofori, adică purtători de Dumnezeu. Pe lânga neîntrecuta lor frumuseţe folclorică, colindele au în ele o sacralitate care transfigurează şi sărbătoarea, dar şi pe cei ce sărbătoresc deopotrivă. Casa care aşteaptă colindători are făclii aprinse, ferestre luminate, uşa deschisă, câinii legaţi, darurile pregătite. După o veche tradiţie, în cele trei zile de Crăciun masa nu se ridică, ea trebuie să rămână aşternută şi încărcată, pentru că orice rudă, prieten sau străin poposit la prag să poată fi poftit de îndată să se înfrupte. De sub stejarul unui Mamvri românesc, gazdele nu lipsesc niciodată. Crăciunul este într-adevăr mai întâi o sărbătoare a familiei, dar sufletele oamenilor sunt deschise către lume, asemenea caselor şi bisericilor lor. Sărbătoarea este o bucurie a comuniunii. Din Apus au venit la noi obiceiuri, cântece şi pomul de Crăciun care ne-au intrat în casă. Este frumos, strălucitor, cald şi decorativ. Le-am asimilat aşa cum am facut-o mai demult cu Vifleemul. Le-am asimilat şi le vom păstra, ca unii ce suntem deschişi faţă de înnoiri. Acestui pom şi acestor cântece de Crăciun nu le vom da dreptul să ne trimită colindele în fonotecă. Ele trebuie să rămână ceea ce au fost şi unde sunt, pe uliţe, la ferestre şi în casele deschise.

Cum facem diferenţa între colindele autentice şi cântecele de Crăciun?

 

Colindele religioase româneşti sunt tradiţii străvechi care răsfrâng ca o oglindă fidelă tot trecutul nostru. Ele arată mentalitatea şi talentul poporului ce le-a născut, viaţa lui religioasă, intelectuală şi morală, raportul lui familial şi social. Ascultând sau citind colindele, îţi dai seama că ele au păstrat peste veacuri ceva din frăgezimea creştinismului primar, ceva din bucuria simplă şi sinceră a primilor creştini. În versurile lor duioase şi pline de căldură se descoperă sensurile adânci ale unei trăiri religioase, autentice, bazată pe mărturia neschimbată a dreptei credinţe. În trecere pe la ferestrele celor care-i primesc, cetele de colindători rostesc adevărate predici de înaltă simţire creştină, învăluind adevărurile ortodoxe în straiul idilic şi naiv al colindei, împlinind astfel o adevărată operă de catehizare. Înrudite ca specie literară cu doina şi balada şi păstrând nealterat duhul creştinesc autentic pe care-l exprimă în neasemuite frumuseţi de stil şi limbă românească, colindele s-au născut în pridvoarele vechilor biserici româneşti prin topirea dogmelor creştine în simţirea curată şi experienţa religioasă a poporului român. Colindele vădesc arta unui mare şlefuitor de cuvinte, care s-a identificat trup şi suflet cu arta sa, lăsând să se vadă amprenta adevărurilor revelate şi atmosfera sfântă a sărbătorilor. Ascultând colindele, simţi fiorul de sfinţenie ce vine de undeva de departe prin veacuri şi trece din casă în casă şi din suflet în suflet. Colindele nu sunt altceva decât prelungiri fireşti ale cântărilor de la strană, îmbrăcate în formă populară de melozii anonimi. Astfel, în Catavasierul de la Râmnic din 1747 citim: „Aicea la sfârşitul cărţii puserăm şi stihurile ce cântă copiii când umblă cu steaua în seara Naşterii lui Hristos. Şi cetitorule ce vei citi să ştii că noi precum le-am găsit aşa le-am tipărit după cum s-a obicinuit a se cânta şi n-am umblat a le schimba“. Astfel stau îngemănate cântul sfânt de la strană cu colinda, pentru că împreună se şi adapă din aceeaşi tradiţie sfântă, din acelaşi izvor al Revelaţiei: Naşterea Dumnezeu-Omului, Hristos Iisus pe pământ. În colinde găsim cele două coordonate ale istoriei: planul orizontal cu referinţe la mediul istoric şi geografic românesc, şi linia verticală sau dimensiunea ontologică a istoriei mântuirii. Cu toate că nucleul colindelor religioase îl constituie Naşterea Mântuitorului, totuşi tezaurul colindelor cuprinde referinţe la: crearea lumii, starea protopărinţilor în rai, păcatul strămoşesc, aşteptarea unui Mântuitor şi în sfârşit venirea Lui. Cât priveşte adevărurile religioase exprimate în colinde, creatorul anonim respectă cele două izvoare ale revelaţiei: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Prin frumuseţea lor stilistică, prin caracterul arhaic, prin simplitatea exprimării, prin adevărurile creştine prezentate, colindele vor rămâne icoane de mare preţ în altarul spiritual al fiilor Bisericii Ortodoxe Române, la care îngenunchem şi noi cu evlavie legându-ne cu duhul creştin ortodox al strămoşilor şi cu credinţa primelor veacuri creştine.