Colocviu al mântuirii în cetatea istorică Ierihon
Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu) Luca 19, 1-10
În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon și, iată, un om bogat cu numele Zaheu, care era mai-mare peste vameși, căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulțime, pentru că era mic de statură. Și alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Și când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Și a coborât degrabă și L-a primit, bucurându-se. Și, văzând, toți murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând înaintea Domnului, I-a zis: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Și a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut.
Textele Sfintei Scripturi din Duminica a 32-a după Rusalii ne cheamă să reorientăm parcursul duhovnicesc al vieții noastre. A ne lăsa interpelați și citiți de Logosul vieții ne permite să devenim și noi la rândul nostru „pagini deschise”, transparențe vii ale Cuvântului mântuitor, mărturisitori ai lui Hristos și binevestitori ai noutății Sale milostive. De fapt, Cuvântul lui Dumnezeu aduce mereu noutate, este tainic-necuprins, scapă previziunilor noastre și depășește schemele noastre duplicitare.
Imaginea biblică a întâlnirii Domnului Iisus cu Zaheu (cf. Luca 19, 1-10) redă un dialog al mântuirii, deși relatarea biblică ar părea că ne prezintă întâlnirea dintre Iisus Hristos și Zaheu ca pe un eveniment întâmplător. Dar intrarea Domnului în Ierihonul biblic și traversarea cetății istorice însoțită de mulțime (cf. Luca 19, 3) nu constituie un fapt „întâmplător” din punctul de vedere al lui Dumnezeu.
Și nici trecerea prin Ierihon nu este întâmplătoare, renumita cetate nimicită în timpurile lui Iosua, conform Scripturii n-ar mai fi trebuit reconstruită (cf. Iosua 6), ci ar fi trebuit să fie „cetatea dată uitării”. Însă Domnul Iisus „intră și străbate” Ierihonul (cf. Luca 19, 1). Ierihonul, care se află sub nivelul mării, nu se limitează să ajungă moralmente la nivelul cel mai scăzut, reprezentat de Zaheu. Acesta era mai marele vameșilor care aduna taxele pentru romani. Era „bogat” (v. 2) și este ușor de intuit cum a devenit bogat: exploatându-i pe concetățenii săi. În ochii lor, Zaheu era cel mai rău, unul care nu poate fi mântuit. Însă nu în ochii Domnului, care-l cheamă pe nume, Zaheu, care înseamnă „Dumnezeu își aduce aminte”. În cetatea biblică „uitată”, Dumnezeul iubirii milostive își amintește de cel mai mare păcătos.
Dumnezeu, Cel care ne vede cel dintâi, Cel care ne iubește cel dintâi, Cel care ne primește cel dintâi
Înainte de toate, Dumnezeul iubirii veșnice își aduce aminte de noi, Dumnezeu nu ne uită, nu ne pierde din vedere în pofida încercărilor care ne pot ține departe de El. Încercări, opreliști și obstacole n-au lipsit în cazul lui Zaheu: statura sa scundă, fizică și morală (văzut ca un păcătos public), dar și rușinea sa, motiv pentru care încerca să-l vadă pe Iisus ascuns printre ramurile sicomorului, probabil să nu fie văzut. Și apoi criticile externe din viața cetății: din cauza acelei întâlniri „toți murmurau” (v. 7). Doar oare și-n lumea noastră nu este același lucru? Se murmură... complexe, limite, frustrări, victimizări, păcate, rușine, nesinceritate, bârfe și prejudecăți... care ating ADN-ul nostru spiritual. Dar nici un obstacol nu-l face pe Dumnezeu să uite chintesența: omul trebuie iubit, ajutat și mântuit. În persoanele respinse și refuzate, Domnul Iisus vede binecuvântarea de neșters a iubirii Tatălui și de acolo vine milostivirea Sa. Domnul spune fiecăruia, chiar celui mai îndepărtat: „Hristos te iubește, te cheamă pe nume, nu te uită, tu ai un loc în sufletul Lui”.
Dar Domnul Iisus, în afară de a-și aduce aminte, de a-l recunoaște și chema pe nume, pe Zaheu, anticipează în preștiința Sa vederea lui Zaheu. Vedem acest lucru în „jocul” privirii cu Zaheu, care „căuta să vadă cine este Iisus” (v. 3). Este foarte interesant că Zaheu nu căuta numai să-L vadă pe Iisus, ci să vadă Cine este Iisus: adică să înțeleagă ce fel de Învățător era, care era trăsătura Sa distinctivă. Și Îl descoperă nu atunci când Îl privește pe Iisus, ci atunci când este privit de El. Pentru că în timp ce Zaheu căuta să-L vadă, Domnul Iisus îl vede cel dintâi, înainte ca Zaheu să vorbească, Iisus îi vorbește, înainte de a-l invita pe Domnul, El vine în casa sa. Iată cine este Iisus potrivit acestui colocviu al mântuirii cu Zaheu: Cel care ne vede cel dintâi, Cel care ne iubește cel dintâi, Cel care ne primește cel dintâi. Când descoperim că iubirea dumnezeiască este înaintemergătoare, că ajunge la noi înainte de orice, viața noastră se schimbă.
Rămâi valoros în ochii lui Dumnezeu prin faptul că ești, nu că ai
Să evidențiem un alt aspect important al atitudinii lui Iisus, care ne face să ne simțim acasă. Domnul îi spune lui Zaheu: „Astăzi trebuie să rămân în casa ta” (v. 5). Zaheu, cel care se simțea străin în propriul oraș, se întoarce acum în casa sa ca persoană iubită. Și, iubit de Hristos, Zaheu redescoperă pe semenii săi și spune: „Jumătate din averea mea o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva îi dau înapoi împătrit” (v. 8). Dacă Legea lui Moise cerea să se restituie adăugând o cincime (cf. Lev. 5, 24), Zaheu dă înapoi împătrit: merge mult dincolo de Lege pentru a afla și lucra iubirea. Simțându-se acasă, a deschis ușa pentru aproapele. Dacă tot ceea ce facem nu pornește de la privirea milostivă a lui Iisus Hristos, riscăm să mondenizăm credința, s-o complicăm, s-o umplem cu atâtea garnituri: argumente personale diverse, vederi înguste, opțiuni ideologice, alegeri/decizii partinice. Dar se uită esențialul, simplitatea credinței, cea care vine înainte de toate: întâlnirea vie cu iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Dacă nu este centru, dacă nu se află la începutul și sfârșitul fiecărei fapte a noastre, riscăm să-l ținem pe Dumnezeu „în afara casei”, adică în Biserică, adică în casa Tatălui, dar nu cu noi. Dumnezeu vine cu iubirea Sa milostivă.
Să cerem harul Duhului Sfânt de a merge în întâmpinarea fiecăruia ca unui frate și să nu vedem dușmani în nimeni. Și dacă ni s-a făcut răul, să răsplătim cu binele. Și dacă am fost prigoniți, să iertăm. Ucenicii Domnului Iisus nu sunt robii relelor trecute, ci, iertați de Dumnezeu, făptuiesc ca Zaheu: se gândesc numai la binele pe care-l pot face. Să dăm gratuit, să-i iubim pe săraci și pe cei care nu au ce să ne dea înapoi: vom fi bogați în ochii lui Dumnezeu. Comunitatea noastră nu trebuie să fie locul judecăților și al murmurelor (care pot afecta ADN-ul nostru spiritual), ci ea trebuie să fie spațiul „noi” în care fiecare să se simtă amintit de Domnul Hristos, anticipat de iubirea Sa milostivă și primit acasă. Pentru Domnul Iisus Hristos, ne arată Evanghelia, nimeni nu este inferior și neimportant, distant, nimeni nu este nesemnificativ, ci toți suntem preaiubiți și importanți: tu ești important! Și Dumnezeu se bazează pe tine pentru ceea ce ești, nu pentru ceea ce ai tu. În ochii Săi nu valorează chiar nimic haina pe care o porți sau telefonul mobil pe care-l folosești, nu-L interesează dacă ești la modă, Îl interesezi tu, așa cum ești, așa cum ești. În ochii Săi ai valoare și valoarea ta este inestimabilă.
E timpul pentru a iubi și a fi iubiți
Dumnezeul Evangheliei mereu ne așteaptă cu nădejde, și atunci când ne închidem în tristețile noastre, rumegând încontinuu asupra judecăților, ofenselor primite și asupra trecutului. Dar bolirea de tristețe nu este demnă de statura noastră spirituală! Ba chiar este un virus, această bolire de tristețe, este un virus care infectează ADN-ul nostru și blochează totul, care închide orice ușă, care împiedică repornirea dinamicii vieții. În schimb, Preasfânta Treime este Dumnezeul nădejdii: crede mereu că ne putem ridica și nu Se resemnează văzându-ne „fără vlagă” și fără bucurie. Este trist să vezi un tânăr fără bucurie. Pentru că suntem mereu fiii Săi iubiți. Ne va face bine ca în fiecare dimineață să spunem în mica noastră rugăciune: „Preasfântă Treime, îți mulțumesc pentru că mă iubești. Eu cred că mă iubești, fă ca prin harul Tău să iubesc viața mea”. Dar nu greșelile sau defectele mele, care trebuie corectate, ci să iubesc viața, care este un mare dar: este timpul pentru a iubi și a fi iubiți.