Comorile Olteniei din lada de zestre a României

Un articol de: Grigore Ilisei - 09 Iunie 2020

Cu aproape trei decenii în urmă, în ianuarie 1992, după un desfătător taifas la Mănăstirea Văratec cu arhimandritul Bartolomeu Anania, primeam de la sfinția sa o minunată carte cu o prețioasă dedicație. Pe una din primele pagini ale cărții Valeriu Anania - „Sub cerurile Oltului”, amfitrionul nostru așternuse următoarele cuvinte: „Domnului Grigore Ilisei din partea celor doi interlocutori ai acestui text lăuntric, cu multă prietenie. Bartolomeu Valeriu Anania, Văratic, 9 ianuarie 1992“. Acea carte, pe care o păstrez ca pe o icoană în casă, tălmăcea cu vedere adâncă din interior neasemuita frumusețe a chinoviilor vâlcene, cu valorile lor de tezaur spiritual și artistic, într-o interpretare pătrunzătoare și meșteșugit scrisă, izvorâtă din vederea și trăirea monahului nevoitor în acest univers monastic, cu știința teologului filocalic și cu arta scriitorului de stirpe aleasă. Citind, dedulcindu-mă cu tâlcul și mireasma cuvintelor, înțelegeam mai bine ceea ce privisem fermecat la Cozia, Mănăstirea Dintr-un Lemn, la Bistrița, acolo unde se află moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul, cu ziua în Sinaxar 20 noiembrie, ce-i și data mea de naștere.

Acum un an și mai bine, în 21 februarie 2019, mi s-a hărăzit să am parte de un dar asemănător. Poposisem la Mănăstirea Stavropoleos, a cărei întruchipare mă uimește de fiecare dată când o văd cu splendoarea sa divină. Eram în acest loc mirabil grație invitației Preasfin­țitului Timotei Prahoveanul. Mi-a fost dat, adăstând aici, să mă cuprind de emoția mereu reavănă a regăsirii unei ambianțe monahale unice și am fost norocit cu bucuria unei lungi și din belșug miezoase vorbiri cu părintele Iustin Marchiș, duhovnicul chinoviei și făuritorul acestei stupine a aristo­crației monahi­cești. La încheierea acelei de neuitat discuții în cinci, cu Vlădica Timotei, părintele Iustin, maicile Mihaela, stareța și monahia Anastasia, cea mult cărturărită, am primit un dar, pe care l-am așezat tot ca pe o icoană în casa mea din Iași. E vorba de albumul „Mănăstirile Olteniei”, monumentala ediție a doua revizuită, coordonată de părintele Iustin Mar­chiș, autor și al postfeței, cu texte semnate de istoricii de artă Elisabeta Negrău și Vlad Bedros de la Universitatea Națională de Arte București, și o bogată ilustra­ție fotografică de certă calitate artistică, aparținând lui Dan Dinescu și Daniel Constan­tinescu. Cartea aceasta tezaur a apărut în anul 2018 la Editura Institutului Cultural Român.

Opul, impecabil conceput și desă­vârșit materializat tipografic, este în sine o creațiune artistică. Prin conținutul său bogat ca scriitură și fastuos ca iconografie, albumul aduce la lumină într-o abordare atotcuprinzătoare și interpretare deslușitoare de sensuri cu valoare de generalitate inegalabilul patrimoniu al Olteniei. Ni se relevă caracteristicile ce particularizează comorile din acest topos al sacra­lității prin decodarea a ceea ce definește spațiul ca ființare prin veacuri și nepereche întrupare nu doar în arealul românesc, ci și în cel european. În făurirea și dăinuirea acestor inestimabile zăcăminte, rolul de seamă l-a jucat lucrarea rod­nică împreună a ctitorilor, domni, boieri, țărani, mitropoliți, stareți, simpli monahi, precum și a viețuitorilor sfintelor locașuri, cei care, în succesiunea generațiilor, au însuflețit vetrele sihastre, unde Dumnezeu S-a scoborât pe pământ. Această jertfă întru bucuria luminii necreate a fost surprinsă cu remarcabil spirit de observație în postfața semnată de părintele Iustin Pârvu, intitulată „Trăire și spiritualitate în mănăstirile Olteniei”. Monahul, cu metanie la Mănăstirea Cozia, hirotonit ieromonah la Mănăstirea Frăsinei, caligrafiază în linii expresive, grăitoare, acel genius loci, duhul chinovial oltean, cu locul său special în monahismul românesc, subliniind contopirea acestor nevoitori cu zidirile, asupra cărora au suflat viața cea fără de sfârșit. „Toate acestea sunt păstrate cu grijă peste veacuri, notează postfața­torul, monahii fiind conștienți de valorile pe care le adăpostesc bisericile și colecțiile lor, și nu atât de valoarea lor materială, cât de dimensiunea lor spirituală. Grija vine dintr-o legătură cu ctitorii care le-au dăruit, cu meșterii care le-au făcut, cu înaintașii care le-au păstrat și le-au conservat, și este o formă de sfințenie ce izvo­răște nu atât dintr-o vocație profesională, cât dintr-un mod de a fi.”

Din acest mod de a fi s-au ivit și perpetuat odoarele Olteniei, zidirile și trăirea duhovnicească. Comorile Olteniei se alătură, înfrățin­du-se, multor altora din cuprinsul românesc, cele din Moldova, Muntenia, Maramureș și Țara Făgărașului și din alte părți, ce umplu bogata ladă de zestre a României, străluminând aidoma plăsmuirii sublime a „Cloștii cu puii de aur”. Sunt izvodiri inegalabile, reprezentând capelele noastre sixtine, cu care ne putem înfățișa lumii ca un popor al harului creator. Odoarele Olteniei se așază smerit și strălucitor în „corola de minuni” a țării. Prin Cozia, Tismana, Govora, Bistrița, Hurezi, Frăsinei, spre a pomeni doar câteva din stelele de primă mărime ale acestei salbe de pietre prețioase, prin strădaniile sfinte ale unor domni precum Negru Vodă, Mircea cel Bătrân, Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Matei Basarab, Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, ale unor vrednici slujitori ai Bisericii, cum au fost Sfinții Nicodim și Calinic de la Cernica, aici, în sud-vestul României, s-a reîntrupat, în felul său original, Bizanțul după Bizanț. Este ceea ce remarcă în hermeneutica lor subtilă și riguros documentată, ce contrapunctează abundenta ilustrație fotografică de mare calitate și acura­tețe, istoricii de artă Elisabeta Negrău și Vlad Bedros. Exegezele lor docte acoperă un întins arc de timp, din secolul al XIV-lea până spre zo­rii celui de-al XIX-lea. Înseși titlurile capitolelor sunt elocvente, enunțând lapidar trăsăturile caracteristice fiecărui segment de istorie. „Vetre de spiritualitate monahală. Ctitoriile oltene în veacul al XIV-lea”, „Tezaure de tradiție bizantină. Artă și cultură în mănăstirile din Oltenia în secolele al XV-lea și al XVI-lea” (Elisabeta Negrău), „Continuități și înnoiri. Monumentele oltene din secolul al XVII-lea și din primul sfert al secolului al XVIII-lea”, „La adăpostul târgurilor și satelor. Crepusculul tradiției medievale în Oltenia” (Vlad Bedros).

Locașurile ctitorite vreme de veacuri în colțurile cele mai pitorești, ferite din calea lumii, în împărății de liniște și isihie din Oltenia, s-au alcătuit printr-o sinteză originală atât arhitectonic, cât și pictural. Într-un creuzet al locului s-a petrecut geneza unui mod particular de expresie, ce s-a impus prin puternice note personale. Se născuse prin acest proces creator o nouă și fascinantă realitate, cea a universului monahismului oltenesc, modelată din fuziunea elementelor de forță ale stilului bizantin și post-bizantin, cu ale sale reverberări grecești și sârbești. S-au alăturat, mai ales în plan arhitectural, caracteristici de sorginte orientală, îndeosebi turcă, ce s-au întâlnit, cristalizându-se într-o nouă paradigmă, cu accentele venețiene baroce, răspândite în Oltenia pe cale cretană. Toate s-au unit și contopit în amforele simțirii pământene plămăditoare de biseri­cuțe legendare în cuvioșia lor și de cule, cu simplitatea lor aristocratică. Așa s-au rostuit așezămintele monahismului oltenesc, ce-au atins sublimitatea prin stilul brâncovenesc, cu ecla­tanța sa decorativă, cu maiestuozitatea picturii ca veșmânt ceresc și ambianța serafică. Aceste plăsmuiri, cu nimbul perfecțiunii, n-au rămas doar zidiri mirabile, nu sunt numai fresce ale nuntirii măiestriei compoziționale cu vraja culorii spre a psalmodia Liturghia dum­nezeiască, ci s-au pecetluit cu trăirea monahicească a călugărilor care au ajuns a-L descoperi pe Dumnezeu cu teofania și intuirea inimii. S-a săvârșit acest miracol printr-o viață duhovnicească rânduită temeinic de Sfinții Nicodim și Calinic, spre a-i cita pe cei mai însemnați ziditori de spiritualitate ortodoxă, după regulile cele vechi ale Athosului, ce s-au statornicit până azi în așeză­rile cu respirare de lavră ori în schiturile cu lumina lor de poiană a raiului.

Despre toate acestea și multe altele dă seamă această carte, ce se vrea, potrivit mărturisirii autorilor, un omagiu, dar și un semn nepieritor al unor frumuseți cum multe nu-s, după vorba poetului, ce nu trebuie cu nici un chip să dispară vreodată. O făptuire testimonială, făptuită cu profesionalism, credință și iubire curată, ce merită din plin recunoștință și reverență.