Comunicare și experiență nemijlocită
Majoritatea dintre noi ne-am născut și trăim într-o lume a cărții, iar formarea noastră se datorează în bună parte acestui mijloc de utilitate universală. Prin intermediul cărții ne-am bucurat de poveștile copilăriei, iar mai târziu de producțiile beletristice și de cele științifice și, nu în ultimul rând, din carte am aflat despre Cuvântul lui Dumnezeu și despre iconomia Lui pentru oameni. Chiar dacă în epoca noastră computerul devine tot mai prezent, nu trebuie să uităm faptul că una dintre funcțiile lui inițiale a fost, și încă mai este, aceea de a suplini cartea, imitând-o. Pe de altă parte, computerul, oricât de performant ar fi, nu-și poate nici el depăși condiția de mijloc sau mediu, ceea ce-l face iarăși să se asemene cu cartea.
Unul dintre cei mai importanți specialiști în teoria comunicării, Marshall McLuhan, atrage atenția asupra inconvenientului major pe care îl are scrisul și implicit cartea, în calitate de mijloc de comunicare, anume lipsa accesului la experiența nemijlocită. Prin urmare, cu cât avem mijloace mai performante, cu atât pierdem din esența comunicării, dar nu numai atât, ci și anumite calități sufletești se diluează până la pierdere, cum ar fi: capacitatea de memorare, creativitatea, intuiția etc.
Scris și oralitate
În sprijinul idei sale, McLuhan aduce un citat celebru din Platon, în care acesta pune în gura lui Socrate un blam evident la adresa scrisului. Prezentat de inventatorul Theuth ca o născocire salutară, Socrate afirmă tocmai contrariul a ceea ce se presupune că poate face acesta: „Căci scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ținerea de minte; punându-și credința în scris, oamenii își vor aminti din afară, cu ajutorul unor imagini străine, și nu dinlăuntru, prin caznă proprie” (cf. Phaidros 274d-275b). Aici avem un exemplu de pledoarie pentru cultura orală, pentru dialogul viu, care menține trează memoria și poate conduce la trăiri și cunoaștere, într-un mod mult mai autentic decât simpla lectură a unor experiențe.
Legământul cel nou
Există însă un autor mai vechi chiar decât Platon, care afirmă faptul că cei credincioși nu ar trebui să aibă nevoie de cărți și nici chiar să se învețe unii pe alții adevărul lucrurilor; este vorba despre prorocul Ieremia, care zice: „Dar iată legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel, după zilele acela, zice Domnul: Voi pune legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor. Şi nu se vor mai învăța unul pe altul şi frate pe frate, zicând: «Cunoașteți pe Domnul» că toți de la sine Mă vor cunoaște, de la mic până la mare” (Ieremia 31, 33-34). Ceea ce face o deosebită impresie în acest pasaj este aceea că prorocul nu este interesat atât de actul comunicării sau al învățării, cât de cel al relației; și nu a oricărei relații, ci al aceleia dintre om și Ziditor, care dorește să se facă cunoscut făpturii Lui. Pentru că nu doar scrisul, ci orice formă de comunicare omenească, poate denatura relația directă dintre om și Dumnezeu.
Dincolo de scris și oralitate
Tema, încă actuală în epoca patristică, este reluată de Sfântul Ioan Gură de Aur în prologul Omiliilor la Matei. Sfântul Ioan face, de asemenea, trimitere la textul de la Ieremia și susține că: „Ar fi trebuit să nu avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viață atât de curată, încât harul Duhului să fi ținut locul Scripturilor în sufletele noastre”. Cu toate acestea, din pricina învățătorilor mincinoși și a păcatelor, oamenii au pierdut acest dar; de aceea s-au dat Scripturile, ca o iconomie pentru neputința omului. Este semnificativ faptul că scopul Scripturilor, în viziunea Sfântului Ioan nu este, în principal, citirea pentru transmiterea de învățături și experiențe, ci redobândirea harului Duhului. Așadar, Scriptura devine mijlocul pentru a ne bucura tocmai de acea relație nemijlocită cu Dumnezeu, prorocită anterior prin Ieremia. Din păcate, continuă Sfântul Ioan, noi nu numai că am pierdut primul dar al comuniunii directe cu Dumnezeu, dar tindem să-l pierdem și pe al doilea, disprețuind Scripturile. Prin urmare, nu oralitatea sau scrisul constituie aici o problemă, ci experiența harului sau dimpotrivă, plasarea, vrednică de osândă, în afara acestuia.
Cea din urmă soluție
Noi înșine spunem și pe mulți alții îi auzim spunând, cu preocupare, în momentele-cheie ale vieții: „Care o fi voia lui Dumnezeu în cutare problemă? Sau și mai important: „Care o fi voia lui Dumnezeu cu mine, cu viața mea?” Însă, din nefericire, noi nu ne bucurăm de o legătură directă cu Domnul, nici nu avem pe cineva care să ne dea răspunsul apt să ne încredințeze de această voie. Doar un sfânt care totdeauna se află în convorbire cu Dumnezeu ne-ar putea ajuta; dar unde să-l întâlnim, mai ales astăzi?! Desigur, Dumnezeu a dorit să avem totdeauna răspunsul sigur, chiar de la El. Dar, necredința noastră a îndepărtat acest har de la noi. De aceea, potrivit cuvântului Scripturii, mai avem șansa de a ne pregăti să aflăm voia Domnului la final, adică ne rămâne răbdarea. De ce dintre toate virtuțile, tocmai răbdarea? Întrucât ea conduce la sensul cel mai profund al vieții omului. De acest lucru putem fi absolut siguri, căci nu un om, ci Mântuitorul a zis: „Cel ce va răbda până sfârșit, acela se va mântui” (Matei 24, 13).