Comuniune şi identitate la martirii din Sevastia
Supliciile martirilor din Lyon şi Vienna (177), Smirna (250), Palestina (310) şi Sevastia (320) sunt exemplare pentru asumarea comunională a suferinţei şi a morţii. În toate aceste situaţii, grupurile de întemniţaţi se constituie după modelul comunităţilor creştine. Temniţa şi toate condiţiile detenţiei devin, asemenea locaşului de slujire, polarizatoare ale unei împreună-vieţuiri centrate liturgic. Ultima dintre comunităţile martirilor enumerate mai sus este sărbătorită de Biserică pe 9 martie.
Cazurile de martiriu în grup nu indică izolarea comunităţilor de martiri într-un elitism pseudofrăţesc. Credinţa „comunităţii frăţeşti“ de martiri din Sevastia, de pildă, este că „prin harul lui Dumnezeu şi prin rugăciunile comune ale tuturor“ (Testamentul Sfinţilor şi Slăviţilor patruzeci de martiri ai lui Hristos care s-au săvârşit în Sevastia şTSţ, 1, 1. 4) - aşadar numai susţinuţi de puterea comunională a Duhului Sfânt şi de însuşirea acesteia de către comunitatea eclesială - vor duce lupta în duhul lui Dumnezeu şi al Bisericii, care îi inspiră în unitatea credinţei în Iisus Hristos. Sintagma „rugăciunile comune ale tuturor“ relevă concomitent, în taina martiriului, comuniunea în credinţă a fraţilor martiri şi modul comunitar de asumare a jertfei pentru Domnul, care conduce la împreuna-dobândire a fericirii veşnice (TS, 1, 5).
Comunitatea frăţească a celor patruzeci de martiri din Sevastia se constituie în jurul a doi dintre aceştia: Aetius şi Eutihie (TS, 1, 2). Uniţi în credinţă prin harul şi pronia divină, membrii comunităţii martirice proveniţi din regiuni diferite experimentează în timpul supliciului comuniunea Duhului Sfânt, ca urmare a unicei lor identităţi, dată de numele de creştin sau de martiriul în numele lui Hristos. Într-una dintre strofele primei cântări a Canonului din ziua de prăznuire a martirilor din Armenia se afirmă: „Toată numirea cea de pe pământ lepădând, cei patruzeci de martiri au ales numirea ce după numele lui Hristos, prin care întru cele de sus acum vieţuiesc“.
Modul în care martirii Îl simţeau aproape pe Hristos se vede uneori tocmai din unele expresii care pot părea întâmplătoare, dar care revelează o profundă conştiinţă a comuniunii şi identităţii creştine. Aşa este, de exemplu, atunci când „cei patruzeci de fraţi şi colegi de închisoare“ se prezintă drept „cei patruzeci de întemniţaţi ai Domnului Iisus Hristos“ (TS, 3, 4).
Autorii omiliilor la martiri observă o identitate de nume între martiri şi Domnul lor, odată ce fiecare martir se recomandă: „Sunt creştin!“. Numele pe care îl au din naştere este schimbat în funcţie de renaşterea baptismală, aşa încât fiecare din cei patruzeci de martiri a preluat numele Mântuitorului obştesc pentru ca toţi să poarte unul şi acelaşi nume, după cum sesizează Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie al Nysei în omiliile lor la praznicul sfinţilor din Sevastia. Identitatea asumată la unison susţine coeziunea martirică, iar comuniunea întru martiriu confirmă apartenenţa la Hristos. De aceea, martirii cer prin testamentul lor ca, după execuţie, trupurile lor să fie depuse în acelaşi unic loc (TS, 1, 1.3-4).
În acelaşi timp, comuniunea întemniţaţilor lui Hristos şi împlinirea martirică a voinţei divine pot inspira modul de a gândi şi de a fi al creştinilor de oriunde şi de oricând. Martiriul este exersat, chiar dacă nu sunt ameninţaţi direct de moarte, de creştinii pentru care „iubirea faţă de aproapele priveşte la dreptatea lui Dumnezeu“ (TS, 1, 6). Pentru comunitatea care contemplă pilda martiriului celor patruzeci de sfinţi din Sevastia, prioritar este a onora iubirea, deoarece doar aşa sunt împlinite în interdependenţă solidaritatea frăţească şi legea lui Dumnezeu. Spiritul fratern al comuniunii eclesiale se realizează în funcţie de intensificarea unităţii de credinţă şi viaţă în numele lui Iisus Hristos, conform voinţei Unicului Părinte comun, şi nu în ordinea relaţiilor firii (TS, 2, 1-4).