Comuniunea ortodoxă în timpul Războiului Rece

Într-un discurs din 1946, Winston Churchill, artizanul alianţelor şi împărţirii zonelor de influenţă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, anunţa despre apariţia a două lagăre politice în lume, practic declanşând acel litigiu, cunoscut în istorie ca Războiul Rece.

Atunci prea puţini se gândeau, probabil, că factorul politic avea să angreneze şi Bisericile, religia devenind un teren de confruntare între cele două tabere ale Războiului Rece. Încă din 1945, Stalin redescoperise instrumentalizarea Bisericii Ruse pentru impunerea politicii moscovite în Orient, inclusiv prin angrenarea unor patriarhate ortodoxe. Chiar dacă această nouă paradigmă fusese consacrată prin Conferinţa de la Moscova din 1948, totuşi patriarhul Justinian năzuia la păstrarea relaţiei directe cu Patriarhia Ecumenică. Pe de altă parte, autocefaliile ortodoxe rămase în lagărul democratic şi la presiunea politicii americane, în speţă Patriarhia Ecumenică, Bisericile Ciprului sau a Greciei, trebuiau să păstreze o maximă prudenţă în relaţia cu Biserica Rusă. Din această cauză, timp de peste două decenii, Biserica Ortodoxă Română a fost nevoită să-şi limiteze relaţiile mai ales cu Biserica-mamă, Patriarhia Ecumenică. Astfel, anii '50 au putut provoca o ruptură a comuniunii ortodoxe la instigarea factorului politic, însă înţelepciunea unor capi ai Ortodoxiei, precum Justinian sau Atenagoras, a determinat păstrarea tradiţiei apostolice a sinodalităţii în Ortodoxie. Prima întâlnire a patriarhilor Justinian şi Atenagoras s-a consumat la jubileul athonit din 1963. Ulterior, abordarea de către România a unei politici externe diferite de cea a Moscovei a permis reluarea relaţiilor directe în 1967-1968, prin vizite reciproce. A fost începutul reînchegării comuniunii ortodoxe, care a continuat mai ales după căderea zidului Berlinului.