Confidenta marilor duhovnici

Oameni aleşi au existat şi vor exista în toate timpurile. Nu se poate spune că sfinţii au trăit doar în "Veacul de aur" din istoria Bisericii creştine, dimpotrivă, putem afirma că în toate timpurile şi locurile, în istoria popoarelor se întâlnesc permanent modele ale credinţei şi trăirii în Hristos, Dumnezeul nostru. Privind cu atenţie la aceşti oameni, descoperim în ei chipul sau icoana Fiului lui Dumnezeu, păstrată încă de la Sfântul Botez şi restaurată mereu prin lacrimi şi fapte minunate, până în clipa din urmă a vieţii lor.

În vremea noastră marcată în mod vizibil de ispite şi încercări felurite, se remarcă încă mulţi semeni de-ai noştri prin lumina şi intensitatea trăirilor creştine. Aceştia, acum ca şi altădată, nu fac zgomot şi nu vorbesc altora despre credinţa şi nevoinţele lor. Mai mult, dacă cineva observă vreuna din calităţile lor, se străduiesc mai abitir să le ascundă. Cuvintele Mântuitorului sunt clare: "Cei care fac toate acestea înaintea oamenilor de ochii lumii îşi iau plata lor". Ceilalţi, discreţii, îşi păstrează plata pentru ziua răsplătirii celei drepte.

Mănăstirea Sihăstria Neamţului a creat în timpul celor mai bine de trei veacuri de existenţă o Şcoală a smereniei, a fugii de slava deşartă şi a discreţiei în accepţiunea înaltă a cuvântului. Această "şcoală" n-a avut, din nefericire, faima vestitelor Academii din "lumea cea mare". Râvnite de cei preocupaţi de glorii efemere, Academiile însemnau atunci, ca şi acum, împlinire pentru oamenii vremurilor. Celelalte şcoli în care se preda smerenia erau urmate de monahi simpli, care dobândeau însă o cunoaştere şi o înţelepciune superioare, după cuvintele Scripturilor: "Dă-mi înţelepciunea care şade la tronul Tău... "Cu această agonisită au dobândit cele veşnice în locul celor trecătoare şi au devenit cetăţeni ai Împărăţiei Cerurilor. Aproape toţi monahii constituie modele ale acestui proces de restaurare a omului, de îndumnezeire, de asemănare cu Veşnicul Dumnezeu care L-a plăsmuit pe om.

Dintre aceşti monahi amintim acum numele şi trăirea monahiei Maria Păvăleanu de la Sihăstria. Lecturând din pruncie Vieţile Sfinţilor va fi găsit în paginile cărţilor exemplul unor femei evlavioase care au trăit toată viaţa în mănăstirile de călugări, jertfindu-şi tinereţile şi întreaga lor fiinţă pentru dragostea lui Hristos.

Maria Păvăleanu, fiica unor munteni evlavioşi din localitatea Călugăreni, astăzi Poiana Teiului (tatăl ei a fost pentru o vreme primar), a intrat pentru întâia oară pe poarta Mănăstirii Sihăstria adusă de părinţii ei împreună cu rudele şi consăteni care străbăteau cărările munţilor pentru a primi binecuvântarea sihaştrilor. De la 14 ani nu s-a mai depărtat de singuraticul schit devenit între timp faimoasa Mănăstire Sihăstria. Egumenul de atunci, Ioanichie Moroi, căuta un ucenic vrednic să ducă mai departe tradiţia locului. Dumnezeu l-a ales pe fratele Constantin, devenit mai târziu părintele Cleopa, stareţul vrednic şi duhovnicul apreciat până departe, în lume. Copila cu gânduri curate şi trăiri înalte s-a apropiat de marii duhovnici sihăstreni Paisie, Cleopa, Ioil, Ambrozie, Ciprian şi alţii, ascultându-le cuvintele şi urmându-le virtuţile. Când au mai trecut anii, a dorit şi ea să intre într-o obşte de călugăriţe, la Agapia-Veche sau altundeva. Sfinţitul duhovnic Paisie Olaru a oprit-o. "Rămâi să faci ascultare aici, în mănăstirea noastră, şi când V-a hotărî Cel de Sus te vei călugări." Acest lucru s-a întâmplat târziu, după ce împlinise 60 de ani şi învăţase destul din războiul luptelor duhovniceşti.

Maria Păvăleanu s-a aşezat, aidoma femeilor mironosiţe, la picioarele monahilor-apostoli, trebăluind ziua întreagă la bucătărie, curăţenie şi la grădină. Puţine au fost zilele când a lipsit de la Sfânta Liturghie ori de la Utrenia săvârşită la miezul nopţii. Învăţase rugăciunea cu care se mântuiesc călugării, ştia pe dinafară psalmi şi ziceri filocalice, deprinsese şi ea, asemenea călugărilor isihaşti, rostiri scurte şi nu tocmai plăcute la prima vedere. Zicea răspicat celor mai tineri nevoinţele monahilor de demult şi le amintea că nu făgăduinţele duc la mântuire, ci împlinirea lor.

Când părinţii Cleopa şi Paisie au plecat la Slatina, s-a dus şi ea, de multe ori căutându-i pentru rugăciune şi spovedanie. Au venit apoi încercările veacului al XX-lea. Arhim. Cleopa s-a ascuns în munţi, părintele Ioil Gheorghiu s-a întors în casa părinţilor din Dumbrava Roşie, la fel şi părintele Petroniu la Broşteni şi Borca, părintele Varsanufie la Pipirig şi aşa mai departe. Sora Maria a încercat să-i ajute pe toţi. Ţinea legătura cu părintele Cleopa, retras în Munţii Hangului, ducându-i cele necesare traiului, dar mai ales veşti, scrisori şi mărturii tainice de la părintele Paisie Olaru. Era un seif de confidenţe. N-a spus nimănui nimic! A fost o păstrătoare a tainelor şi făcătoare de bine în vremuri grele. În afară de părinţii Paisie Olaru şi Caliopie Apetrei, nici un monah n-a bănuit măcar implicarea sorei Maria Păvăleanu în încercările acelor ani.

L-a ajutat şi pe părintele Ioil Gheorghiu, ducându-i din partea stareţului de la Sihăstria alimente şi bani în timpul refugiului (exilului) impus de autorităţile comuniste.

În urma decretului 410/ 1959, la Sihăstria au rămas mai ales călugări bătrâni, mulţi dintre ei suferinzi şi imobilizaţi la pat. I-a îngrijit cu atenţie, le ducea mâncare, le citea pravila în fiecare zi, iar după slujbe făcea curăţenie în biserică, la nevoie bătea toaca şi suna clopotul. Împreună cu părintele Macarie Tănase, eclesiarhul mănăstirii, a aliniat mormintele din cimitir, punând la căpătâiul fiecărui monah o candelă şi multe flori. În sezonul cald îngrijea mereu mormintele plivindu-le cu atenţie şi plantând primăvara florile recunoştinţei. O întâmplare specială legată de aniiâ 70 ai veacului al XX-lea mi-a reţinut atenţia. Cu mare greutate eclesiarhul Sihăstriei a procurat din Grecia vreo 70-80 de metri de material bisericesc - culoare mov - pentru confecţionarea câtorva rânduri de veşminte. S-a luat hotărârea să ducă materialul la Agapia-Veche unde erau câteva călugăriţe croitorese. Sora Maria s-a oferit să treacă muntele cu materialul în traistă. După o călătorie grea a ajuns în poiana de deasupra Schitului Agapia-Veche. La 20-30 de metri distanţă, într-un luminiş, doi lupi se hârjoneau chiar în drumul ei. A căzut îndată în genunchi şi s-a rugat cu evlavie. Păreau să fie ultimele momente din viaţa ei. N-a fost însă aşa. Rugăciunea ei curată şi fierbinte a alungat fiarele, cum făceau sfinţii odinioară. A ajuns la Agapia-Veche şi a lăsat materialul pentru veşminte. Le-a istorisit călugăriţelor întâmplarea şi a aflat atunci că fiarele şi animalele sălbatice aveau sălaş aproape de mănăstire şi că întâlnirea cu ele era ceva obişnuit. Iată un exemplu de rugăciune înaltă care poate schimba cursul evenimentelor "...Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar aţi spune muntelui acesta mută-te de aici dincolo şi se va muta..."

Sora Maria Păvăleanu a fost una dintre uceniţele apropiate ale părintelui Paisie Olaru. Credincioşia şi trăirea ei au recomandat-o părintelui Paisie cu toată puterea. L-a îngrijit ca pe un părinte, cu o dragoste totală, întâlnită parcă doar în paginile Evangheliilor. În timpul îndelungatelor suferinţe ale bătrânului duhovnic sihăstrean, sora Maria a stat întotdeauna de veghe. Bucate de regim, fără sare şi fără uleiuri, medicamente, leacuri făcute din plante adunate de prin poienile munţilor, toate cele de trebuinţă erau pregătite de cei doi care-l iubeau pe părintele Paisie cu toată fiinţa lor (cu asupră de măsură) - monahul Gherasim şi sora Maria. Când bătrânul ieroschimonah Paisie Olaru a fost dezlegat din cele ale trupului (octombrie 1990), cei doi împreună cu întreaga obşte a Sihăstriei l-au aşezat în mormânt şi au păstrat nestinsă, ca la marii voievozi, candela din cimitir. La puţin timp după aceea, în Duminica Mironosiţelor din 1991, sora Maria şi-a depus voturile şi a devenit monahia Maria în obştea Mănăstirii Slatina unde au trăit cu jumătate de veac înainte duhovnicii pe care i-a slujit cu fidelitate.

O altă faptă bună pe care a săvârşit-o în fiecare zi, 25 de ani la rând, a fost fierberea şi înfrumuseţarea colivelor. La Sihăstria făcuse acelaşi lucru monahia Pelaghia Protcenco începând cu anul 1953, când îşi îngropase soţul pictor, până în 1985 când a murit. De atunci, sora Maria împodobea în fiecare zi o colivă pentru fiecare sfânt pomenit în calendar, dar şi pentru monahii şi credincioşii trecuţi în viaţa veşnică. Se adăugau colivele cele mari de la hram ori de la praznicele împărăteşti. Avea tipare speciale şi icoane pentru cele mai multe sărbători.

Monahia Maria Păvăleanu a fost o călugăriţă cu viaţă cuvioasă. Se ruga mult, dormea uneori într-o încăpere neîncălzită câteva ceasuri pe noapte, se ostenea cu lucrul mâinilor până aproape de mutarea sa în Dumbrava Sihăstriei, în mormântul pregătit cândva de duhovnicul ei, ieroschimonahul Paisie Olaru.

Era săptămâna femeilor mironosiţe din luminatul praznic al Paştilor. Monahii şi oamenii preocupaţi de atâtea griji aproape nu au aflat nimic din minunata ei lucrare şi jertfă în cei 70 de ani cât a slujit Mănăstirea Sihăstria. Bunul Dumnezeu, Care pe toate le ştie, a văzut sârguinţa şi dragostea sa.