Constantin Brâncoveanu și „lucrurile cele adevărate şi cele vechi ale țării”
„Multe se pot preţui la mucenicul jertfit, cu toţi copiii lui, de sălbăticia unui mare-vizir nebun, în anul 1714, dar, dintre toate însuşirile lui, una mai ales ni se impune azi, când cultura ocrotită, aşa de puternic de dânsul, e orientată, fără îndreptăţire şi fără folos, către curente care n-au avut de-a face nimic cu viaţa noastră însăşi: partea din sufletul nostru pe care el a întrupat-o, expresia de românism care se înfăţişează printr-însul”.
Scriind aceste cuvinte în textul despre „Valoarea naţională a lui Constantin-Vodă Brâncoveanu”, publicat iniţial în „Neamul Românesc” din 31 mai 1934, cu ocazia săpăturilor arheologice care au readus la lumină mormântul domnitorului martir de la Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou din Bucureşti, reluat în primul volum al culegerii de „Sfaturi pe întunerec”, apărut în anul 1936, Nicolae Iorga evidenţia alte aspecte decât cele puse în lumină, cu două decenii în urmă, la conferinţa din 15 august 1914 despre „Valoarea politică a lui Constantin Brâncoveanu”, susţinută cu prilejul împlinii a două secole de la martiriul Brâncovenilor, în momentele pline de tensiune ale izbucnirii Primului Război Mondial. În această din urmă conferinţă, era vorba despre semnificaţia politicii externe a domnitorului, într-o Europă Sud-Orientală dominată de conflictul dintre Imperiul Otoman şi Imperiul German şi cărora li se adăugase, în ultimii săi ani de domnie, şi Imperiul Rus, dar şi despre semnificaţia politică a realizărilor culturale din epoca brâncovenească atât pe plan bisericesc - al consolidării Ortodoxiei în Ţara Românească, în Transilvania, dar şi în întregul Imperiu Otoman, pe urmele vechilor împăraţi bizantini, cât şi pe planul culturii laice, înfloritoare prin tipografii, aşezăminte academice şi ansambluri rezidenţiale. Pe de altă parte, Iorga aduce, acum, la lumină mai ales semnificaţia politică a felului în care Constantin Brâncoveanu şi-a asumat domnia, inclusiv sfârşitul ei martiric.
O veritabilă renaştere naţională
„Se făceau pe atunci stăpânitori, cu putere împărătească, ai ţărilor noastre, prin alegerea turcilor, în mâna cărora stăteam. Prieteni bine hrăniţi la Constantinopol, din lumea puternicilor în jurul sultanului, hotărau, şi buna lor dispoziţie trebuia adesea întreţinută cu daruri”, scria Nicolae Iorga. După o perioadă în care domnia devenise apanajul celor „trimişi de la Ţarigrad, unde stătuseră trainic sau... alergaseră ca pribegi ca să-şi afle acolo bani şi patroni”, iar „ţara însăşi nu-şi arătase dorinţele în ce priveşte omul menit s-o cârmuiască”, alegerea lui Constantin Brâncoveanu ca domn al Ţării Româneşti „s-a făcut însă altfel”, şi nu este lipsit de importanţă nici astăzi să ne oprim asupra semnificaţiei faptului că Brâncoveanu, „o minte mare, un suflet mândru ... n-a vrut să se întrebuinţeze obişnuita târâre spre putere înaintea stăpânilor dăruiţi şi linguşiţi”, cum scria Iorga. În loc să beneficieze de o astfel de numire, pe Brâncoveanu „l-a proclamat «ţara» şi cu oştenii”, într-o „adevărată unanimitate naţională, răsărită spontaneu şi manifestată prin zgomotoase aclamaţii” (comparaţia cu alegerile împăraţilor romani şi bizantini din epocile de înflorire a Imperiului se impune cu atât mai mult, cu cât Iorga are grijă să adauge cu referire la oşteni: „nu aceştia fiind în frunte pentru făgăduielile de favoruri”), iar în locul unui demers ulterior faţă de Sublima Poartă, „care să ceară iertare turcilor pentru ce s-a făcut şi să ceară umil întărirea”, precum se întâmplase la alegerea ca domn a lui Matei Basarab (dar în consolidarea unei atari atitudini!), „noul simţ naţional, pornit şi din sufletul hrănit cu atâta cultură al Stolnicului [Constantin Cantacuzino]”, admitea atât: „răscumpărarea de la turcii prinşi într-un greu război cu imperialii austrieci, necontenit învingător de la despresurarea Vienei încoace, a unui act naţional îndeplinit în conştiinţa drepturilor, de atâta timp părăsite, ale unei ţări în fond libere”. Este vorba aici de o mai veche idee a lui N. Iorga, susţinută în prelegerea „Istoricul Constituției românești din 1922” de la Institutul Social Român, despre tradiția constitutivă a statalității noastre, de atâtea ori seculară, a unei țări întemeiate „punând în frunte pe judele cel mare, pe voevodul suprem”, și care se exprima în desemnarea lui de boieri și proclamarea sa de către țară.
Faptul că începutul domniei lui Constantin Brâncoveanu era privit de Nicolae Iorga ca o veritabilă renaştere naţională, în spiritul revenirii la propriile tradiţii politice româneşti, reiese şi din aceea că domnul nu era singur în această concepţie, iar „ridicarea în scaun a Brâncoveanului a fost în gândul acelora care l-au voit şi l-au susţinut o întoarcere către lucrurile cele adevărate şi cele vechi ale ţării”, tot astfel precum însuşi „tânărul era în curentul acelei mişcări curat româneşti pe care o înfăţişează, afară de o uşoară modă rusească, mai târzie, epoca patriarhală, smerit indigenă, cald tradiţionalistă, a lui Matei”. Acelaşi Matei Basarab căruia îi va continua revendicarea dinastică de la „Băsărabă, întemeietorul Principatului muntean”, şi cu care este văzut de Iorga ca „monarhul muntean cel adevărat”, întemeietorul epocii din „Istoria Românilor”, încheiată cu „Monarhia Culturală a lui Constantin Brâncoveanu”.
Era vorba, aşa cum arăta în cuvintele de mai târziu acad. Răzvan Theodorescu, de „schiţarea unei expresii culturale «naţionale», în care posteritatea a vrut să vadă, cu mândrie sau nostalgie, reperul întrupării unui spirit local în morfologii originale, inconfundabile în aceste părţi ale continentului” şi totodată „epoca hotărâtoare a trecerii spre Evul modern, fără cenzuri, fără răsturnări spectaculoase, într-un lent, dar hotărât gest de sincronizare cu restul culturii europene (Constantin Brâncoveanu între #Casa Cărților» și #Ievropa$, 2012)”.
Pe de altă parte, pe plan politic, demnitatea naţională arătată faţă de Imperiul Otoman nu era mai puţin prezentă în raporturile lui Brâncoveanu cu Imperiul German, al cărui titlu de Fürst îl primise încă dinaintea alegerii sale ca domn, fără ca aceasta să presupună dependenţa asumării sau exerciţiului domniei de politica imperială, câtă vreme „el nu se vede domnind sau căpătând mai mult decât domnia sa din partea patronilor de la Viena”.
Legitimitatea naţională a titlului domniei se conjugă, în mod firesc, cu o legitimitate, de asemenea naţională, a exerciţiului acestei domnii, printr-o politică ce viza păstrarea unei cât mai mari libertăţi de acţiune independentă în raport cu toate marile imperii vecine. „O politică de continuă observaţie nu vrea să se lase robită de nimeni”, sintetizează Iorga maxima acţiunii politice a lui Brâncoveanu în raport nu doar cu Imperiul German, ci şi cu cealaltă mare putere creştină vecină, adăugând imediat o frază edificatoare în acest sens: „De aceea şi neîncrederea în ruşi, aşteptarea la 1711 a biruinţei acestora, care din fericire nu s-a produs, ca să se ia o atitudine faţă de dânşii”.
Diferenţa dintre cele „două personaje istorice domneşti şi antagonice dinainte şi de după 1700”, constituind „deplina întrupare a omului românesc în perioada Turcocraţiei” (după expresia acad. R. Theodorescu), rezidă, sub acest aspect, în faptul că, altfel decât Brâncoveanu, lui Dimitrie Cantemir „i s-a părut că se poate încrede în acel împărat ortodox, care, de fapt, hrănea alte gânduri decât crearea unei Moldove «colegate», cum spune Cantemir, cu întinsele lui ţări”, atunci când a încheiat tratatul de la Luţk, prin care s-a trecut sub protecţia imperială rusă, în schimbul asigurării deplinei autonomii a Moldovei în graniţele istorice şi sub o domnie autoritară şi ereditară, corespunzând sub aspectele esenţiale monarhiei culturale brâncoveneşti.
În 1935, cu prilejul reînhumării rămăşiţelor pământeşti ale marelui domn cărturar în Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi, Iorga adăuga şi că domnul moldovean, de bună seamă altfel decât Constantin Brâncoveanu, „n-avea nici o îndoială că monarhul creştin din Răsărit va ajunge la Dunăre, că la vederea steagurilor lui se va ridica întreagă creştinătatea şi că se va deschide o cale de triumf pentru urmaşul slav al Cezarilor bizantini”. Această din urmă încredere, însă, adaugă Iorga, trebuia să se risipească de îndată ce Cantemir va fi făcut personal cunoştinţă cu Petru cel Mare şi armata rusă, moment imaginat de istoricul român în maniera sa expresiv inegalabilă: „Înaintea celui care aştepta legiunile noului Constantin cel Mare, mergând să-şi ia în stăpânire cuvenitul Ţarigrad, răsare o oaste mare, dar neorânduită, fără nici o chezăşie de victorie, şi mai ales un şef împărătesc care strigă, petrece şi bea, un mare şi crunt barbar care-l saltă prin aer pe dânsul, aşa cum sălta prin neprevederea lui soarta întregii creştinătăţi răsăritene”, astfel că „Dimitrie Cantemir, cel crescut între cărţi şi oameni cuminţi, va fi putut înţelege încă din acea clipă cum se vor isprăvi lucrurile aşa fără socoteală chibzuite”, tot astfel precum în timpul exilului său la Moscova, de la început „va fi văzut câtă şubrezenie e în această împărăţie nemărginită şi câtă dezorientare furioasă în mintea sălbatecului de geniu”.
„A murit senin, aşteptând”
Sfidând primitivismul unei rusofobii ideologic instrumentalizate, atât de răspândită şi astăzi la noi, neîncrederea în Petru cel Mare, presupusă de Nicolae Iorga în cazul concret al atitudinii de expectativă asumată de Constantin Brâncoveanu în conflictul ruso-turc din 1711, se dovedeşte ca având raţiuni profunde, ţinând tocmai de diferenţa culturală între două tipuri de modernitate asumate de cei doi monarhi. „Fără steag de cultură un popor e o gloată, nu oaste”, scria Iorga, explicând astfel en passant şi felul în care arăta armata rusă ajunsă în Iaşii lui Cantemir. Însă, dacă este adevărat că în acea epocă „Rusia era mult sub Moldova în ce priveşte dezvoltarea culturală”, nu mai puţin însă vremurile în care modelul cultural-politic al lui Petru Rareş era studiat de trimişii unui ţar precum Ivan cel Groaznic erau definitiv apuse. Cultura pe care Petru cel Mare o va promova, „cu toata furia lui sacră de barbar”, însemna de fapt „o introducere violentă, fără critică, fără simţ pentru necesitatea şi putinţa unei adaptări” a formelor civilizaţiei occidentale în Rusia, aşadar, tocmai acea „pseudomorfoză istorică” pe care Iorga nu a obosit niciodată să o critice în termenii bine cunoscuţi şi la fel de aspri în cazul celei de-a doua modernităţi româneşti, inaugurată pe urmele revoluţionarilor de la 1848. În mod evident, nici „lucrurile cele adevărate şi cele vechi ale ţării” cultivate de Brâncoveanu nu aveau nimic bun de aşteptat de la Petru cel Mare, în cazul unei victorii împotriva Imperiului Otoman.
Până la similitudine terminologică, judecăţile lui Nicolae Iorga sunt prezente şi la Aleksandr Soljeniţîn, care vede în Petru cel Mare „un spirit barbar dezlănţuit”, care „nu a înţeles că anumite rezultate ale civilizaţiei şi culturii nu pot fi importate, lăsându-se la o parte atmosfera sufletească în care ele au crescut ... şi a distrus conştiinţa istorică, credinţa, sufletul şi moravurile poporului (în manieră pe deplin bolşevică, inclusiv prin folosirea exagerată a acţiunilor extreme)”. Mai departe, ce încredere putea avea protectorul Bisericii Ortodoxe din spaţiul românesc şi din cel aflat sub stăpânirea directă a Imperiului Otoman într-un cârmuitor ale cărui reforme prevesteau deja felul în care, este adevărat, după moartea martirică a domnului român, „a pus zăbală Bisericii şi i-a sfărâmat coloana vertebrală”, prin desfiinţarea Patriarhiei şi aşezarea Sfântului Sinod sub supravegherea unui „oberprocuror de stat”.
Toată această acţiune politică îl transforma pe împăratul rus într-un perfect antipod al împăraţilor romani şi bizantini, astfel încât nu mai putea fi vorba în nici un fel de un nou Constantin cel Mare, prevestiţi fiind, în schimb, „imperatorii” (titlul oficial care înlocuieşte tradiţionalul „ţar”) şi secretarii de partid comunist cărora Moldova şi apoi România, alături de întreaga vecinătate a Rusiei traumatizate prin modernizarea petrină, le vor cădea victimă în secolele ce urmau să vină.
În schimb, drumul modernizării, asumată de monarhia culturală a lui Constantin Brâncoveanu în tragica ei strălucire, a rămas până astăzi singular, oprit pe 15 august 1714 şi niciodată continuat: drumul ultimei mari Domnii ieşite din acel suflet românesc batjocorit până astăzi de promotorii români şi străini deopotrivă ai tuturor revoluţiilor şi reformelor după care „lege şi Domn trebuiau să cadă şi în locul lor să se aşeze suveranitatea partidelor necontenit înduşmănite între dânsele”. Încredinţat însă că „nimeni nu poate birui fără steag de dreptate”, Brâncoveanu, scrie Iorga într-un mişcător pasaj, „cuvântul lepădării de lege, el n-a voit să rostească. Şi-a pus capul, după ce căzuseră acelea ale tuturor odraslelor lui. Şi n-a plâns, n-a blestemat măcar, ci a murit senin, aşteptând”.
Câţi dintre noi am mai avea puterea, astăzi, nu doar de a trăi aşteptând, ci şi de a lupta, sub „steag de cultură” şi sub „steag de dreptate”, pentru readucerea României pe drumul luminat de „lucrurile cele adevărate şi cele vechi ale ţării”?!