Contele de Saint Aulaire, un apărător al cauzei românești

În mod surprinzător, există și câțiva francezi care au susținut cauza României în preajma Unirii de la 1918. Între ei, generalul Henri Mathias Berthelot, publicistul Robert de Flers și contele de Saint Aulaire. Toți trei au petrecut aici calvarul Primului Război Mondial, perioada Unirii și frământările din anul 1919. Cel din urmă a lăsat o carte de amintiri în care descrie atmosfera pe care a trăit-o în țara noastră, dar aflăm și tot felul de detalii despre anumiți oameni politici români și francezi.

Pe numele său întreg, August-Félix-Charles de Beaupoil, contele de Saint Aulaire (1866-1954) a fost ministru plenipotenţiar al Franţei pe lângă Regele Ferdinand al României între 1916 și 1920. A fost trimis în România în 1916 pentru a grăbi intrarea noastră în război alături de Antantă. A fost o mare reușită pentru el că în doar câteva săptămâni de la sosirea la București, acest lucru s-a produs.

Diplomatul francez a însoţit familia regală în refugiul de la Iaşi între 1916 și 1918. Cunoscând îndeaproape realitățile războiului, suferințele ostașilor români și vitejia lor pe front, dar și nedreptățile în privința României la Conferința de pace de la Paris din 1919, contele a devenit un susținător înfocat al țării noastre.

Admirator al curajului Reginei Maria

Pagini întregi din jurnalul pe care l-a ținut în acea perioadă, publicat mai târziu cu titlul „Însemnările unui diplomat de altădată. În România, 1916-1920”, relatează cu lux de amănunte situația politică, discuții cu oameni de stat români și străini, portrete ale celor întâlniți. Ambasadorul a fost profund mișcat de felul în care regina noastră s-a implicat pe front. Iată ce nota: „Regina Maria a intrat în război aşa cum se intră în cinul călugăresc. S-a claustrat renunţând la tot ce era lumea pentru mântuirea ţării ei, a dinastiei ei şi a cauzelor sacre care îi uneau atunci pe Aliaţi. Pe durata acestei claustrări care nu excludea, ba dimpotrivă, conducerea spitalelor şi drumurile pe front, ea a urmat şi a impus în jurul ei, fără a se odihni nici o singură zi, îndemnurile la stoicism, caritate, devotament şi speranţă, oricare i-ar fi fost piedicile ce-i stăteau în cale. Până în ziua victoriei nu am văzut-o niciodată decât în uniformă de infirmieră sau în fruntea regimentului ei, IV Roşiori, cu dolman albastru, cu măntăluţă garnisită cu blană, cu pană de egretă”.

Mai scrie despre regină că se străduia să obţină de la Aliaţi condiţii mai bune pentru soldaţii români, deși toate autorităţile civile ori militare româneşti sau ale Aliaţilor renunţaseră să mai ceară vreun angajament Rusiei, întrucât nu l-ar fi primit. Totuși, Regina Maria a dus o asiduă corespondenţă cu Ţarul Nicolae pe această temă. Îi citea contelui francez de Saint Aulaire extrase din acele scrisori. În unele, de exemplu, îi semnala țarului „deosebirea scandaloasă de tratament între soldaţii ruşi care nu luptau şi jefuiau depozitele de alimente, care primeau un kilogram de pâine şi 600 de grame de carne zilnic, în timp ce soldatul român, care se bătea cât doi, primea în ţara sa, una din cele mai rodnice din lume, 300 de grame de mălai pe zi şi 300 de grame de carne de două ori pe săptămână”. În altă scrisoare, regina era indignată că soldaţii ruşi, ca să se încălzească, puseseră pe foc toate sicriele, precum şi toate scândurile de brad disponibile în depozitele Moldovei, iar soldaţii români care mureau nu mai puteau fi nici măcar îngropaţi creştineşte din lipsa lemnului şi erau înhumaţi în gropi comune. Cerea ţarului măcar lemn pentru îngropări decente, dar primea numai promisiuni politicoase.

În slujba idealului românesc

Contele de Saint Aulaire era la rândul lui foarte apreciat de români. I.G. Duca scria despre el următoarele: „Instinctul atât de natural care îndemna pe toţi fiii poporului nostru să se unească în hotarele lor etnice era socotit de puternicii noştri vecini drept o crimă de neiertat, a cărei realizare trebuia împiedicată cu orice preţ. (…) În clipele tragice de la Iaşi, domnul de Saint Aulaire nu numai a înţeles, dar a simţit splendoarea morală, dreptatea adâncă a acestei mari drame istorice, şi din acel moment a pus tot sufletul său în slujba idealului nostru naţional, cu acel elan şi cu acea generozitate care au aşezat Franţa în fruntea tuturor marilor curente ale omenirii”.

Diplomatul a fost un apărător al cauzei românești la Conferința de pace de la Paris, mai ales că, în urma încheierii păcii de la 7 mai 1918 cu Germania, România era într-o situaţie grea. El scria: „În faţa acestei păci atât de dureroase, de care guvernele lor erau responsabile, deşi nu toate în aceeaşi măsură, reprezentanţii Antantei au recunoscut în scris, în numele lor personal, că România «s-a achitat cu lealitate de angajamentele sale». Numai guvernul francez, cel mai puțin vinovat dintre toți, va aproba şi chiar va completa această declaraţie în mod explicit”, scria contele diplomat. „Nu am neglijat să cer această declaraţie de la guvernul meu într-o lungă pledoarie care era mai ales un rechizitoriu împotriva Aliaţilor. (...) Subliniam anomalia tratamentului națiunii celei mai puţin favorizate care fusese aplicat României. Ea intrase în război de bună voie, la cererea noastră şi în schimbul unor garanţii imediat uitate, nu ca Serbia şi Belgia, care au fost invadate şi provocate de inamic. (…) Serviciile aduse de România se ridicau la înălţimea scarificiilor sale. Dintre toţi aliaţii Franţei, inclusiv Italia, ea fost, după Anglia, cea care a atras cele mai multe trupe germane şi, în acelaşi timp, prin influenţa ei salutară asupra armatelor ruse cu care era în legătură, România a menţinut în întregime sau parţial frontul de est, unde elementul cel mai bun a fost tot ea.”

Când, la Conferinţa de pace de la Paris din 1919, România era tratată ca stat „cu interese limitate”, deşi nu aşa arăta convenţia încheiată în 1916, ambasadorul francez purta discuţii cu alţi diplomaţi şi oameni politici francezi, care se mirau de situaţia nedreaptă a României la masa negocierilor de pace.

André Tardieu, membru în delegaţia franceză, răspunzător pentru Comisia afacerilor române, îi mărturisea lui Saint Aulaire că ducea luptă de lămurire cu ursuzul Clemenceau: „Duc o luptă aprigă ca să fie recunoscută calitatea de aliat lui Brătianu şi României. Am împotriva mea pe Clemenceau, care nu-l iartă că a încheiat armistiţiul, pe Wilson, care declară că nu ştie nimic despre tratatul nostru de alianţă din 1916, şi pe toţi juriştii pentru care pacea cu Germania din 7 mai 1918 răpeşte României calitatea ei de aliată. Până acum îmi pierd vremea ca să le demonstrez că această pace nu-i este opozabilă nici moral, nici politic, deoarece marii aliaţi au aprobat-o, şi nici juridic, deoarece regele nu a ratificat-o niciodată şi a decretat din nou mobilizarea la primul contact cu armata de la Salonic. Într-un cuvânt, în numele dreptăţii, se face o mare nelegiuire dorindu-se pedepsirea României pentru nenorocirile îndurate, de care Aliaţii noştri sunt răspunzători, noi înşine pentru că nu ne-am ţinut angajamentele la Salonic, apoi, şi mai ales, Rusia, prin josnica ei trădare.”

Noblețea poporului român

Profund mişcat de lealitatea Regelui Ferdinand, de politica înţeleaptă a lui Brătianu, de iubirea faţă de Franţa a majorităţii intelectualilor şi poporului român, de vitejia soldaţilor români, contele de Saint Aulaire a scris rânduri care astăzi apar drept uimitoare şi care ne bucură: „Poporul român este un adevărat gentleman colectiv. Când spun popor, nu exclud guvernul şi clasele suprapuse. Dacă a fi gentleman este o chestiune de onoare, şi mai ales de a-ţi respecta cuvântul dat, guvernul român este un supergentleman, căci s-a ţinut de cuvânt la 28 august 1916 şi, mai mult decât atât, a rămas singur după ce a fost părăsit de aliaţii săi. El aparţine înaltei nobilimi, dacă nobleţea constă în a avea mai multe obligaţii decât drepturi”.

Însoţit de generalul Henri Mathias Berthelot, contele de Saint Aulaire a vizitat România în 1930. Cei doi au călătorit la Iaşi şi la Bucureşti. Au fost primiți şi întâmpinaţi cu multă căldură de lumea politică românească, „îmbătată de amintirile legate de contribuţia franceză la făurirea României Mari”. Fostul ambasador a primit titlul de Cetăţean de onoare al Iașiului şi a fost primit în Academia Română. La 24 septembrie 1954, la puţin timp după publicarea memoriilor sale privind perioada de diplomat în România, Charles de Saint Aulaire a încetat din viaţă la castelul său din Malartrie, în sud-vestul Franţei.