Contele Scarlat Rosetti, un mare iubitor al Bisericii Ortodoxe Române
Binefăcătorii oamenilor au numele înscrise în Cartea veșniciei, chiar dacă uitarea se așterne ca o pulbere peste chipurile și numele lor. Însă valoarea credinței creștine rezidă în aceea că iubirea lui Dumnezeu dăruiește nemurire întru fericire celor care cred în El, indiferent dacă pe pământ își mai amintește sau nu cineva de ei. Însă oamenii sunt datori să fie recunoscători binefăcătorilor lor, pomenindu-i în rugăciuni și amintind faptele lor pentru a servi de exemplu contemporanilor. Astfel de învieri înainte de Înviere sunt binevenite în lumea de azi din ce în ce mai săracă în modele și binemeritate de oamenii de valoare care au părăsit viața pământească. Între fiii iubiți ai Bisericii noastre bimilenare s-a numărat un nobil din familia Rosetti, contele Scarlat sau Carol. Desigur că vor fi fost mai mulți apropiați ai Bisericii Ortodoxe din această veche ramură boierească, însă, la împlinirea unui veac și jumătate de când contele Scarlat Rosetti odihnește în cimitirul Bellu, se cuvine să-l aducem printre noi pe acest prieten al mai multor ierarhi și mare apărător al Bisericii Ortodoxe.
Scarlat sau Carol Rosetti s-a născut în data de 26 februarie 1802 în București, într-o veche familie de boieri munteni. El a urmat cursurile școlii de la Sf. Sava, l-a avut ca profesor pe Gheorghe Lazăr (căruia, mai târziu, avea să-i ridice cu recunoștință un monument la mormântul acestuia de la Avrig) și pe cele ale unor școli occidentale ca mulți dintre tinerii nobili ai acelor vremuri. Scarlat Rosetti a purtat cu multă demnitate titlul nobiliar de conte sau comite primit de la Curtea habsburgică în 1733 de strămoșul său Nicolae Rosetti, moștenind totodată de la familie o avere însemnată, mai ales proprietăți în București. Bunătatea din fire și grija pentru cei mulți l-au transformat pe Scarlat Rosetti într-unul dintre cei mai importanți mecena ai secolului său, de-a lungul timpului el având să ocupe mai multe funcții administrative, judiciare și politice. Astfel, a fost pe rând: ispravnic de străini din Oltenia (1829), șef al unei secții din Departamentul finanțelor, serdar (1837), paharnic (1839), clucer (1842), vicepreședinte al Consiliului de Stat, ajutor de primar al Capitalei, procuror la divanul judecătoresc, membru în Comisia de supraveghere a școlii de agricultură de la Pantelimon; în 1842 ca prezident al Sfatului orășenesc al Bucureștilor a pus piatra fundamentală a Teatrului Național, donând mai târziu Ateneului Român mistria din argint utilizată la acest moment solemn, împreună cu biblioteca sa. A înființat mai multe așezăminte de binefacere în București (un azil de bărbați într-una din casele sale) și, ca orice cărturar și autor de lucrări, a avut o impresionantă bibliotecă în care predominau, alături de prețioase manuscrise, cărțile de istorie, religie și ghidurile de călătorie, căci contele a călătorit mult, întreprinzând dese pelerinaje la Locurile Sfinte, având și gramată de recunoaștere a meritelor sale de binefăcător de la Patriarhul Ierusalimului, dar și titlul de cetățean al Sfintei Cetăți a Ierusalimului, singurul din țară cu această distincție. De altfel, contele Scarlat Rosetti se intitula Ierosolimit Hagi și Mare Orator al Tronului Ecumenic Ortodox al Răsăritului (adică mare retor al Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol) căci fusese onorat și de Întâiul Scaun Apostolic al Ortodoxiei.
Interesat de instruirea oamenilor, contele Scarlat atrăgea atenția asupra necesității înființării unei biblioteci publice în București și în marile orașe ale țării, fapt care, în viziunea sa, ar fi contribuit, în special, la ridicarea nivelului cultural al tineretului. În acest scop, el dona prin testament un teren în fața străzii Rosetti, în cartierul Popa Ivașcu, culoarea galbenă pe care trebuia să se construiască o clădire în care să fie păstrate și puse la dispoziția publicului biblioteca și colecția sa de numismatică; edificiul proiectat de arhitectul Hortel avea să se ridice prin vinderea proprietăților din cartierul Biserica Doamnei și prăvălia din Brezoianu. Între timp, avea să se înființeze Ateneul Român (1865), al cărui membru fondator va fi Scarlat Rosetti, care va deveni președintele celor mai importante asociații culturale ale vremii. Odată cu apariția Ateneului Român, contele Scarlat Rosetti își va schimba testamentul și va dona biblioteca și alte colecții acestei prestigioase instituții culturale din țară la înființarea căreia contribuise cu toate forțele. Donația s-a petrecut așa cum hotărâse donatorul, îndată după moartea sa survenită în 1872. Valoroasa colecție a contelui Scarlat se află azi în fondurile Bibliotecii Naționale a României care a preluat biblioteca Ateneului Român din dispoziția autorităților comuniste. Monitorul Oficial abundă de consemnări ale donațiilor sale în bani către diverse instituții, între care se numără și Societatea Filarmonică din București al cărei membru era. Fiind un mare iubitor de țară, contele Scarlat a încurajat instruirea românilor din Transilvania fiind membru al Asociației transilvane pentru literatura română și cultura poporului român încă de la întemeierea acesteia în 1861. Contele Scarlat Rosetti a înființat un premiu de 1.000 de florini depuși în casa orașului Sibiu pentru cel care va realiza o istorie a românilor, el având crezul că în Transilvania ar fi fost mult mai posibil accesul la surse de documentare, acolo existând de secole biblioteci și arhive. De altfel, a înființat și burse pentru copiii românilor nevoiași din Ardeal. Tot el a plătit traducerea în limba română a unor clasici latini, între care cea din Suetoniu a profesorului brașovean Gavril Munteanu, acordând premii celor care ar fi tradus din Tacit și Iordanes, însă cu aparat critic și cu tot ceea ce trebuia să cuprindă o lucrare științifică. De asemenea, el a finanțat încă din tinerețe apariția unor cărți de învățătură publicate în 1828 și, respectiv, 1829: Gramatica românească a lui I. Heliade-Rădulescu și Caligrafia lui Grigore Pleșoianu.
În calitate de senator între anii 1864-1867 și de vicepreședinte al Senatului, contele Scarlat Rosetti a luptat pe viață și pe moarte pentru a ajuta Biserica Ortodoxă Română în momentele de mare cumpănă din timpul regimului Cuza. În afară de faptul că regimul Domnului Unirii a lăsat fără nici un venit bisericile și mănăstirile românești condamnându-le la ruină și dispariție, tot atunci ministrul cultelor se substituia mitropolitului țării luând decizii în aspecte care priveau strict autoritatea episcopală sau egumenească, ca de exemplu alegerea ierarhilor țării și primirile în monahism ale novicilor. În acest sens, contele plin de revoltă i-a ajutat pe puținii ierarhi care au luat atitudine, în special pe arhiereii frați Neofit și Filaret Scriban. A rămas memorabilă acea cuvântare la Senat a contelui Scarlat Rosetti care s-a și tipărit imediat: Cuvânt rostit de comitele Rosetti Scarlatu în ședința publică a Senatului din fevruarie assupra proectului de lege pentru numirea mitropolițiloru și episcopiloru în România, Bucuresci, Typographia Stephan Rassidescu, 1865, 40 pp. Împotriva acestei legi abuzive ca și împotriva celorlalte hotărâri la fel de distructive: legea călugăriei și legea pentru înființarea Sinodului român a scris foarte documentat și cu argumente Episcopul Neofit Scriban.
Contele Scarlat Rosetti a fost unul din proprietarii ziarului Românul înființat în 1860. El a luat apărarea Bisericii împotriva campaniei de denigrare din presa vremii, instituită, în special, împotriva episcopilor disidenți (mari sprijinitori ai Unirii Principatelor din 1859), dar persecutați de regimul Cuza: Neofit și Filaret Scriban, Iosif Bobulescu și Ioanichie Evantias. Ceea ce nu s-a știut până acum este că Scarlat Rosetti și-a înființat un ziar propriu intitulat Ecclesia, ziar moral și religios care a apărut din 1866, la București, pentru numai doi ani, cu redacția în strada Batiștei. În această publicație săptămânală, apoi bilunară, el a stăruit pentru îndreptarea abuzurilor regimului Cuza comise asupra Bisericii Ortodoxe atât de învăluite, cotropite și nedreptățite în prezent, după cum scria el în primul număr al ziarului. Scopul său era să ajute la reașezarea vieții bisericești pe baze canonice, fără ingerințe din partea Statului. Cert este că el a reușit ceea ce și-a propus, cu toate că a fost aproape singurul laic care s-a împotrivit, atât prin publicații, cât și prin interpelările de la Senat, având un puternic sprijin din partea Patriarhiei Ecumenice care a condamnat permanent toate atacurile asupra vieții religioase din România acelor vremuri. Schimbările survenite în viața Bisericii atât de lovite aveau să aibă loc în timpul domniei principelui Carol, primul pas hotărâtor fiind înființarea Sfântului Sinod în 1872.
Fiind un mecena autentic, contele Scarlat Rosetti se bucura de un mare prestigiu în societatea românească și internațională, primind și distincții de la diferiți suverani, dat fiind că era și foarte învățat și titular al mai multor funcții importante în Stat, proiectele sale au avut un impact benefic asupra progresului țării. În această calitate, el ținea conferințe despre importanța și valoarea credinței în Dumnezeu, societatea fiind atunci sub influența ideilor antireligioase apărute mai cu seamă pe filieră franceză sub influența cărora a stat, din păcate, și domnitorul Cuza. În aceeași epocă, o mare campanie de denigrare, în special, a Ortodoxiei, ducea în Occident prințesa Elena Ghica alias Dora d’Istria. Personalitatea contelui Scarlat Rosetti ca și cea a altor învățați ortodocși români ai vremii reprezentau o contrapondere la valul de idei așa-zis progresiste. Unele din aceste conferințe ale contelui Scarlat Rosetti s-au și publicat, cum este de exemplu cea intitulată Despre Dumnezeu și despre principalele forme ce a investit această idee la diferite popoare, București, 1870, 30 pp.
Contele Scarlat Rosetti a fost un bun prieten al arhiereului Neofit Scriban (♰1885), cel care a scris celebrele broșuri militante pentru Unirea Principatelor și, paradoxal, unul dintre cei mai persecutați arhierei de către regimul Cuza. Împărtășind aceeași durere pentru nedreptățile și ruina în care fusese aruncată Biserica Ortodoxă Română, între cei doi s-a înfiripat o strânsă prietenie. Ușa casei din București a contelui era mereu deschisă pentru neobosiții apărători ai integrității și demnității Bisericii noastre. Nicolae Rosetti, fratele contelui, și sora sa, Zinca Fălcoianu, l-au însoțit în credință și fapte bune pe contele Scarlat, așa cum remarca arhiereul Neofit Scriban.
La 18 mai 1872 contele Scarlat Rosetti și-a dat obștescul sfârșit. Avea 70 de ani împliniți de curând. Multele alergături și eforturi făcute pentru binele Bisericii și al oamenilor i-au grăbit sfârșitul: Noi (arhiereul Neofit, n.n.) la rândul nostru am văzut și știm cum răposatul neobosit, deși în vârstă înaintată, alerga și stăruia mai multe ore, dacă nu zile, de la Senat la Comună (primărie, n.n.) și de la Comună la Senat, de la școală la biserică și de la biserică la școală, de la mari la mici și de la mici la mari, de la bogat la sărac, de la sărac la bogat, pentru a ajuta, pentru a face bine și unora și altora, cu un cuvânt pentru a lucra virtutea în toată privirea și în toate părțile, așa cum a făcut răposatul până a căzut jertfă ostenelelor pentru binele public, până în cele din urmă momente ale vieței sale acesteia trecătoare.
Îndată ce a primit vestea morții prietenului său, după cum mărturisea, arhiereul Neofit Scriban a călătorit ziua și noaptea pentru a ajunge în timp util la înmormântare. În acest scop, el a pregătit pentru prietenul său și un panegiric pe care ulterior l-a dat în tipar, publicându-se tot în 1872. Din fericire, se păstrează și un portret al contelui Scarlat Rosetti care ni-l înfățișează ca pe un cavaler tânăr, elegant și plin de demnitate.
În cuvântarea rostită, din care am extras deja câtva informații prezentate mai sus, arhiereul Neofit Scriban a subliniat două calități principale care au definit viața lui Scarlat Rosetti: patriotismul și credința în Dumnezeu. Această a doua latură a contelui foarte bogată în fapte nu a fost evidențiată în puținele articole care îl privesc, fie din cauză că regimul politic nu permitea, fie că exista temerea de a nu știrbi cu ceva imaginea lui Cuza, însă, cu toate acestea, adevărul este adevăr și el trebuie rostit. În afară de lupta la Senat, împotriva legilor anticanonice care au înjugat Biserica la carul Statului după cum spunea arhiereul Neofit, contele a utilizat, după cum am amintit și condeiul publicând broșuri misionare creștine (ca și maiorul Dimitrie Papazoglu, ^1892) și luând poziție în ziarele vremii și mai ales în publicația înființată de el, ziarul Ecclesia, care în viziunea arhiereului Neofit reprezenta cea mai adevărată icoană a simțămintelor și a credințelor sufletului celui mare a răposatului Ierosolimitul Hagiu Cavaler Graff Scaralt Rosetti. Fiind vorbitor de limba greacă, contele a fost un apropiat al patriarhilor răsăriteni, în special al Patriarhului Ecumenic Antim care a și trimis familiei mesaj de condoleanțe la moartea acestuia. Lucrarea contelui Scarlat Rosetti de apărare a Bisericii împotriva abuzurilor Statului (cu toate că Biserica a contribuit în mod decisiv la înființarea acestuia, susținând Unirea Principatelor) a apărut într-un moment în care Biserica fusese părăsită de toți. Arhiereul Neofit subliniază acest lucru într-un mod foarte realist și cuprinzător: Într- acești ani de tristă memorie (când fuseseră emise legile care au afectat viața religioasă din România, n.n.) când se făceau aceste înfricoșate și îndrăznețe fapte, dacă nu cumva și fără de rușine, totul se spăimântase, totul înmărmurise și în Biserică și în afară de Biserică! Până și cei mai lăudați de lume, cum se zic ei pe sine, oameni-principiu, genii fecunde și literați mari, erau muți, nu se afla nimeni care măcar cel puțin să se vaiete pentru torturările și suferințele Bisericei, de la care acele genii fecunde primiseră cu mai mulți alții, ființa lor! Se vede că toți aceștia se bucurau când Biserica, mama lor, vărsa lacrimi și sângera, precum sângerează încă până azi! Singur, singur numai răposatul și binecuvântatul Graf și Cavaler Scarlat Rosetti a avut curajul de a ridica glasul în contra împilătorilor impii (necredincioși, n.n.) pentru sprijinirea credinței noastre și a drepturilor Bisericei noastre. Nu doar acest fragment este grăitor în privința importanței ajutorului dat Bisericii de contele Scarlat Rosetti, ci întreaga cuvântare rostită de arhiereul Neofit în ziua când contele era pogorât în mormânt.
Mânat de sensibilitatea sufletească pe care o avea, contele Scarlat Rosetti s-a îngrijit să împodobească mormântul mamei sale, Maria, pe care a gravat în piatră textul: Mariei Rosetti ridicat-au acest monument fiul său Hagi Carol Scarlat comite de Rosetti vărsând lacrimi, la anul 1863.
Alături de cel al mamei sale, mormântul contelui Scarlat Rosetti se păstrează și azi, după o sută cincizeci de ani de la trecerea sa la Domnul. Un monument din marmură albă pe care se înalță o cruce simplă păstrează inscripția: Comitele Scarlatu Rosetti încetat din viață la 18 mai anul 1872. Aflată nu departe de intrarea principală, cripta familiei Rosetti în care sunt înhumați și alți membri înrudiți prin alianță și cu familia Saint-Cyr este încă vegheată de o candelă aprinsă, așa cum aprinsă este și recunoștința pentru contele Scarlat Rosetti, marele apărător și fiu credincios al Bisericii Ortodoxe Române.