Contravoința, reacție de opoziție a copiilor
Contravoința este definită de specialiști ca fiind o rezistență instinctivă și automată la orice sentiment de a fi forțat. De aceea, când o persoană se simte controlată sau presată să facă ceea ce îi cere altcineva, apare o reacție de opoziție. Aceasta apare prima dată la copii, în jurul vârstei de 2 ani, urmând să o identificăm la adolescență și chiar la unii adulți, în anumite situații. Contravoința își poate face apariția în forme diferite și crește pe măsură ce atașamentul copilului față de părinți scade, crescând, în schimb, atașamentul față de grupul de prieteni din care face parte.
Este important ca în acest proces, îndelungat și dureros, copiii și, ulterior, adolescenții să fie însoțiți cu răbdare și discreție de părinți, profesori sau educatori, pentru a-i ajuta să-și formeze o personalitate autonomă, capabilă să acționeze în afara atașamentelor.
Copilăria este vârsta acumulării informațiilor, formării personalității și a atașamentelor. Pe măsură ce copilul crește și se orientează către anturajul din preajma lui, atașamentul față de părinți scade, mai mult chiar, ia forma unei opoziții, numită de psihologul austriac Otto Rang „voință contrară” sau „contravoință”. Astfel, în anumite situații, unii copii fac exact pe dos faţă de ceea ce părinții le cer, construind o opoziție de neclintit şi replicând dur: „Nu mă comanzi tu!”, „Fac ce vreau!” sau „Nu ești șeful meu”. Asemenea reacție, a cărei intensitate crește treptat sau se manifestă ocazional, nu este ușor de gestionat de către adulții luați prin surprindere de forța cu care se opune copilul lor.
Rezistență instinctivă și automată
În lucrarea „Ține-ți copiii aproape”, autorii Gordon Neufeld și Gabor Maté dedică un subcapitol acestei problematici, intitulat „Contravoința: de ce devin copiii neascultători”, în care se precizează: „Contravoința este o rezistență instinctivă și automată la orice sentiment de a fi forțat. Se declanșează ori de câte ori o persoană se simte controlată sau presată să facă ceea ce îi cere altcineva. Își face apariția la modul cel mai dramatic în cel de-al doilea an de viață. Contravoința reapare parcă pentru a se răzbuna în timpul adolescenței, dar poate fi activată la orice vârstă, existând și mulți adulți care o manifestă”, în anumite împrejurări.
Un copil poate crește frumos ascultând de părinți până la momentul când se orientează spre un anume anturaj de care devine dependent și descoperă o altă „realitate” și un alt mod de relaționare, pe care nu le-a cunoscut în familia din care provine. Și, sub influența anturajului, contravoința manifestată față de părinți devine una extrem de puternică, astfel încât adolescentul refuză orice regulă sau disciplină pe care înainte le îndeplinea în mod firesc. Treptat nu mai suportă să i se comande ceva, nu-i mai place să fie obligat să realizeze o anumită sarcină și nici să fie bruscat. Cunoaștem cu toții asemenea situații în care cu cât presăm un copil să mănânce un anume fruct, să se spele pe dinți, să își facă temele sau să fie politicos, cu atât se opune și nu acceptă să se conformeze voinței unui părinte sau profesor. În situația în care solicitarea vine din partea unui adult de care copilul nu este atașat în mod activ, acesta va resimți autoritatea adultului ca fiind o încercare de „a o face pe șeful” și nu i se va părea corect să execute ordinele unui străin, aflat în afara cercului său de atașament. Adesea, sub influența anturajului, instinctul contravoinței poate scăpa de sub control, copiii înlocuind atașamentul față de părinți cu atașamentul față de grupul de prieteni în care se integrează și care nu întotdeauna are un rol pozitiv în modelarea personalității sale, copilul cedând în fața influenței și voinței camarazilor.
„Contravoința își poate face apariția în mii de moduri. Se poate manifesta ca un «Nu» reactiv al copilului de 2 ani, ca un «Nu ești șeful meu» la copilul puțin mai mare, ca un comportament nărăvaș atunci când este grăbit, ca neascultare sau sfidare. Este vizibilă în limbajul corporal al adolescentului. Contravoința se exprimă și prin pasivitate, prin amânarea lucrurilor sau prin a face opusul a ceea ce se așteaptă. Poate fi confundată cu lenea sau lipsa de motivație și poate fi comunicată prin negativitate, beligeranță sau o atitudine certăreață, adesea interpretată de adulți ca insolență. La mulți copii caracterizați de contravoință putem observa o fascinație pentru încălcarea tabuurilor și adoptarea unor atitudini antisociale. Indiferent cum arată, dinamica de bază este simplă - rezistența instinctivă la a fi forțat”, notează autorii lucrării menţionate.
Scăderea atașamentului față de părinți
Psihologii atrag atenția că, adesea, contravoința crește pe măsură ce atașamentul copilului față de părinți sau un adult semnificativ din anturajul său scade. A-i spune unui copil ce să facă este ca și cum l-ai împinge de la spate la realizarea acelei sarcini, iar pentru el supunerea înseamnă capitulare, manifestând cu forță fidelitatea față de instinctele sale de opoziție. Contravoința este cu atât mai puternică cu cât desprinderea de atașamentul față de părinți este mai mare și orientarea către prietenii din anturaj devine mai puternică. Pentru unii copii, contravoința este o atitudine repetată, dar trecătoare, limitându-se doar la situațiile în care forța pe care o aplică un adult pentru a supune un copil este mai mare decât puterea atașamentului copilului față de persoana respectivă. De aceea este util ca părinții să cunoască limitele atașamentului copilului său pentru a preveni asemenea situații. A ridica vocea, a impune autoritar sau a pedepsi în mod radical sunt acțiuni care vor provoca reacții și mai ostile din partea unui copil, iar relația va fi erodată de nesiguranța copilului și de furia și amenințările adultului. Studiile de specialitate arată că folosirea abuzivă a forței în asemenea situații s-a întors împotriva adultului care a folosit-o, de aceea nu este recomandată.
Unii părinți confundă contravoința cu încăpățânarea sau hotărârea unui copil, dar Gordon Neufeld și Gabor Maté menționează că „opoziționismul copilului nu este o expresie a voinței. Ceea ce denotă el este absența voinței, care îi permite unei persoane doar să reacționeze, dar nu să acționeze dintr-un proces liber și conștient de alegere. Deseori se confundă contravoința cu puterea copilului, ca o încercare intenționată a acestuia de a obține ceea ce dorește. Dar puternică este de fapt reacția defensivă, nu copilul. Cu cât voința este mai slabă, cu atât este mai puternică contravoința. Dacă copilul ar fi fost într-adevăr puternic, nu s-ar fi simțit atât de amenințat de părinte. În loc să fie cel care pune presiune, copilul este cel care se simte presat. Îndrăzneala sa nu provine din independența autentică, ci din lipsa ei. Contravoința este ceea ce i se întâmplă copilului, mai degrabă decât să fie provocată de el. Ea poate lua prin surprindere atât copilul, cât și părintele, și este, de fapt, manifestarea unui principiu universal, conform căruia oricărei forțe i se opune o forță contrară”.
De cele mai multe ori, copiii se opun părinților din dorința de a-și exprima independența atât de importantă pentru ei, refuză să fie ajutați, căci doresc să realizeze singuri sarcina pe care o primesc, sau resping direcționarea pe o anumită cale pentru a-și găsi singuri drumul. Contravoința este și o formă de căutare și identificare a autonomiei, copilul reacționează defensiv la tot ceea ce nu vine din interiorul său, și, uneori, în aceste respingeri devine confuz și contradictoriu. Din aceste motive verbul „trebuie” folosit de către părinți nu are întotdeauna un răspuns favorabil din partea copiilor. Treptat, pe măsură ce se maturizează, copilul va învăța din experiență propriile limite, valori, obiective, decizii sau aspirații. Este important ca în acest proces, îndelungat și dureros, copilul și, ulterior, adolescentul să fie însoțit cu răbdare și discreție de către părinți, profesori sau educatori, care ajută astfel la formarea unei ființe autonome, independente și capabile să acționeze în afara atașamentelor. La vârsta maturității și a echilibrului emoțional este mult mai ușor de a gestiona emoții contradictorii, stări conflictuale sau ordine ce par absurde.