Convertirea: monahism şi exil
Să iscodeşti un om despre convertirea lui înseamnă să răscoleşti adâncurile inimii sale, pentru că în mod cert trecerea de la necredinţă la credinţă, şi uneori trecerea de la o confesiune la alta, este rezultatul unei crize care îţi răscoleşte rărunchii. Convertirea înseamnă aducerea în faţa judecăţii a întregii vieţi şi, până la urmă, restructurarea întregii arhitecturi existenţiale.
Orice convertire are ceva dramatic, dar şi ceva luminos; vine plină de nădejde la capătul unei perioade de nesiguranţă şi incertitudine. Când e vorba despre convertirile la Ortodoxie, suntem tentaţi să le abordăm într-o manieră triumfalistă: poveşti cu eroi care trec cu uşurinţă peste greutăţi. Lucrurile nu stau deloc aşa. Să ne aducem aminte cum începe Patericul egiptean. Primul dintre Părinţii prezentaţi acolo, avva Antonie, debutează cu o apoftegmă care nu îi arată eroismul, ci slăbiciunea. Era akedic, plictisit, paralizat de gândurile care nu îl lăsau să se mântuiască. Ne este prezentat în dificultate înainte de a ni se spune despre Antonie că este „acolo unde se află Dumnezeu“, superior atâtor alţi mari Părinţi ai deşertului. La fel este şi în cazul convertirii. Prima mişcare este adesea o ruptură.
Exemplul avvei Antonie este de fapt o punte care ne va ajuta să înţelegem mai bine convertirea, care în esenţa ei este similară monahismului. Convertirea şi monahismul se aseamănă în mai multe puncte. În ambele cazuri omul se rupe dintr-un mediu pentru a se transplanta într-altul, iar ruptura nu este niciodată simplă. Ia o decizie radicală, care îi schimbă definitiv viaţa.
Monahismul este răspunsul la o chemare. „Fugi de oameni şi te vei mântui“, îi spune Domnul avvei Arsenie. Şi aşa începe exilul celui de-al doilea Părinte din colecţia alfabetică a Patericului. Şi monahismul, şi convertirea sunt forme de exil.
Sensul exilului despre care vorbim se descoperă în Scriptură. Apostolul Pavel zice limpede: „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe ceea ce va să fie“ (Evr. 13, 14). În cazul convertirilor care presupun trecerea de la o confesiune la alta exilul este şi mai evident. Să ieşi dintr-o Biserică (Luterană, Catolică) şi să intri în Biserica Ortodoxă, în ţările unde tradiţia ortodoxă este inexistentă, înseamnă adesea să te rupi de familie, de prieteni, de apropiaţi şi să te înrădăcinezi în altă parte. Să procedezi asemenea lui Avraam, căruia Domnul îi poruncea oarecând: Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu! Chemarea lui Dumnezeu reprezintă momentul iniţial al exilului, al dureroasei dezrădăcinări. Şi aici intrăm deja în inima paradoxului: exilul acesta este singurul drum spre acasă.
Foarte multe relatări ale convertirii au un element în comun: intrarea în Biserică este descrisă ca finalul unei călătorii spre casă. Exemplul cel mai elocvent este poate cel al lui Peter Gillquist, care îşi intitulează volumul de mărturii ale unor clerici convertiţi la Ortodoxie „Întoarcerea acasă“. Nu este singurul care vorbeşte în aceşti termeni, care amintesc de cuvântul părintelui Rafail Noica, pentru care Ortodoxia este firea omului.
Acesta este traseul convertirii. Dar mărturiile convertiţilor vorbesc nu numai despre ei, ci spun ceva esenţial despre Biserica Ortodoxă. O Biserică a cărei Tradiţie şi viaţă liturgică au forţă şi putere de fascinaţie. Uneori în mărturiile acestor oameni Biserica apare mai frumoasă decât o vedem noi. Dar ei au dreptate. Vă invit să le respectăm efortul şi să lucrăm pentru a face din Biserica noastră acel spaţiu pentru care merită să porneşti în exil.