Convertirea, un etern început

"Să nu fim idealişti. Nu vă faceţi iluzii deşarte", sfătuia Emmanuel Mounier, cunoscutul filosof francez al secolului trecut. Idealistul este "bancherul irealului", "speculatorul evaziunii", sublinia redactorul-şef al revistei Esprit, există două inflaţii ale dezordinii moderne, cea a banilor şi cea a ideologiilor, iar acestea nu sunt decât o singură speculaţie, una parazitând viaţa materială, cealaltă viaţa spirituală. Realismul lucid care nu relativizează scopul vieţii este soluţia propusă lumii contemporane.

Duhul înnoirii spirituale nu se confundă cu o simplă înflăcărare temperamentală sau cu oarecari proiecţii ale intelectului. Pentru toţi creştinii, Duhul este absolutul, o realitate vie. Dar el se descoperă diferit fiecăruia. Cineva îl poate recunoaşte într-o vocaţie eroică sau într-o puritate care nu vrea publicitate, într-o generozitate fără greş. Creştinii văd sursa şi scopul întregii vieţi spirituale într-un Dumnezeu personal, mărturisind pe Hristos şi găsind în El sensul şi forţa existenţei lor. Duhul creştin, spune Emmanuel Mounier, a fost trădat: "Surzi la cele mai curate învăţături ale credinţei, ale Bisericii noastre, sau la această moştenire creştină anonimă la care participă Orientul şi Occidentul, noi am adăpostit, am slujit degradării pe care tocmai aveam misiunea de a o combate. Am lăsat ca primatul materiei să devină un adevăr istoric". Înnoirea spirituală nu e vocaţie particulară, ci o necesitate a tuturor Trădarea Duhului a provocat reacţia violentă a materialismului. Cauzalitatea materială a devenit considerabilă în mersul istoriei. Dar ea nu este legea profundă a lucrurilor: "Noi credem în adevărurile eterne, credem în această plasă solidă de lumină întinsă peste timp şi spaţiu. Sub reflexia ei, primatul materiei ne apare ca ceea ce este el de drept: o dezordine metafizică şi morală". Pentru că, în definitiv, Duhul ţine lumea, nu ideile fără materialitate, ci o realitate la care noi aderăm total, o realitate care ne depăşeşte, ne pătrunde, ne angajează în întregime, trăgându-ne dincolo de noi înşine. Înnoirea duhovnicească constă aşadar în restaurarea valorilor spirituale părăsite, în a le angaja pentru a reconstrui pe noi şi lumea întreagă. Pentru creştini, exigenţa înnoirii este una continuă şi îşi ia putere din porunca desăvârşirii dată de Hristos (Mt. 5, 48) şi "din violenţa" cu care se cucereşte Împărăţia lui Dumnezeu. Orice înnoire (revoluţie) este profund spirituală sau nu este deloc. Duhul este suveranul vieţii. El este baza oricărei acţiuni susţinute. Adresându-se celor care resping Duhul, Mounier le spunea: "Să acceptăm ca viaţa spirituală să nu fie pentru noi nici o justificare, nici un drapel strălucitor, nici o trecătoare vervă de cuvinte, ci o dimensiune interioară inalterabilă, raţiunea noastră de a fi şi de a acţiona". Revoluţia spirituală face eficace schimbarea şi în plan material. Reformele sociale care nu se sprijină pe o înnoire duhovnicească permanentă se irosesc în oportunism. Înnoirea spirituală este sinonimă cu sfinţenia, iar aceasta nu reprezintă o vocaţie particulară, ci rămâne indispensabilă tuturor. Umanismul susţinut de creştinism presupune o voinţă pentru unitate. "Lumea modernă a divizat omul şi fiecare fragment se ofileşte în izolarea lui. Să căutăm recompunerea lui, regăsirea în acelaşi om a trupului şi a duhului, a gândirii şi a acţiunii, a meditaţiei şi a lucrării. Istoria, sinuoasă, sfâşie ţesătura timpului, noi încercăm să recoasem tradiţia unei veşnicii cu chipul întotdeauna nou." Nu putem să facem schimbări doar în domeniul material, iar în cel spiritual nu, pentru că oamenii sunt indisolubil trupuri şi suflete. Aceasta face atât de dificil echilibrul între spiritual şi temporal. Între cele două există o tensiune care trebuie menţinută, singura conformă cu realismul. Dar această tensiune este obositoare, această formare, interminabilă. De aceea, majoritatea oamenilor preferă să aleagă între cele două. Dar obligatoriu, dintr-un adevăr tăiat în două nu rezultă două adevăruri, ci două erori. Şi acestea, odată separate de centrul viu, generează toate confuziile şi înşelăciunile. Conştiinţe adormite Istoria se repetă. Ca şi acum, şi la mijlocul secolului trecut, oamenii, văzând decadenţa politicii devenită un joc sordid de interese, se întrebau dacă nu s-ar putea imagina mijloace care să facă loc unei tehnici al cărei chip, destinaţie şi suflet să aparţină unei alte lumi decât cea unde funcţionează viclenia sau brutalitatea forţei. Acestea sunt mijloacele spirituale, iar principalul se referă la a nu avea o conştiinţă comodă. Mulţi indivizi, instalaţi în conştiinţa lor adormită, refuză recunoaşterea situaţiei reale din societate. Neconformitatea dintre cuvânt şi faptă, dintre regulile morale şi comportamentul de azi, imensa inflaţie de ipocrizie din raporturile între oameni o demască scandalul din viaţa publică. Ce e de făcut? În primul rând, recunoaşterea că toţi suntem vinovaţi, toţi participăm la rău şi că cel care acuză trebuie să îşi facă mai întâi propriul examen de conştiinţă. Conştientizarea răului, dar nu a răului în sine, sau a răului public proiectat în faţa noastră, mai mult sau mai puţin proclamat de o voce pe care mulţi o cred imaculată, ci a participării noastre la rău, este primul pas spre însănătoşire. Răul este în fiecare din noi, iar însănătoşirea trebuie să înceapă din interiorul fiecăruia. Prioritatea o are verbul "a fi" în locul lui "a face". Şi pentru a fi, e necesar să schimbăm răul cu binele. Înnoirea, schimbarea sunt generate de sentimentul insuportabil al conflictului între ceea ce credem să fim şi ceea ce suntem de fapt, între "ordinea" pe care o slujim şi ordinea autentică, între valorile reale şi imaginea desfigurată pe care noi le-o acordăm. Aceasta este "revoluţia personală", demersul care se naşte în fiecare clipă din acea conştiinţă neliniştită, din revolta îndreptată de fiecare împotriva sinelui său egoist, împotriva participării sau complacerii în dezordinea actuală, împotriva distanţei între ceea ce slujim şi ceea ce e demn de a fi slujit, care se deschide imediat într-o convertire continuă a persoanei la nivelul cuvintelor, gesturilor, principii în unitatea aceluiaşi angajament. Răspunsul? Sacrificiul propriu Convertirea nu se sfârşeşte niciodată, ea nu are limite. Ea e o luptă permanentă cu minciuna, cu rutina şi cu lenea care nu vrea să fie deranjată. Imobilitatea ucide viaţa, tot aşa cum veşnicia, dacă ar trebui să prindă un contur definitiv într-o anumită epocă istorică, nu ar mai fi eternă. Vorbind despre societatea contemporană, filosoful francez declara că nu crede în miracolul instituţiilor: "Nu instituţiile fac omul nou, ci aici e vorba de o lucrare personală a fiecărei persoane asupra sa însăşi în care nimeni nu poate înlocui pe nimeni". Mounier insista pe datoria urgentă de a fi prezent în lume, afirmând că o persoană se dovedeşte prin angajamentele sale. Violenţa poate fi interpretată în multiple feluri astăzi. Să ne amintim de cuvântul Mântuitorului: "Nu am venit să aduc pace, ci sabie" (Mt. 10, 34). Forţelor brutale dezlănţuite din timpul Lui, Hristos le-a răspuns cu sânge, cu sângele Său. Nu s-a răzbunat, nu a protestat, iar forţa Sa a constat în răbdarea nedreptăţii morţii Lui şi în dreptatea învierii. Creştinismul este religia iubirii, care exclude folosirea forţei. Dar asta nu înseamnă resemnare. Ucenicul lui Hristos cunoaşte valoarea suferinţei şi a sacrificiului şi în consecinţă este animat de dorinţa pentru dreptate.