Copiii, avangarda Împăratului ceresc
Intrarea Domnului în Ierusalim, cetatea cea omorâtoare de profeţi, reprezintă începutul Crucii şi al exodului către Tatăl, provocarea ultimă a autorităţilor religioase şi politice din partea Celui Care este întâmpinat şi recunoscut de la porţile cetăţii drept rege mesianic, făgăduit şi aşteptat de către popor.
Surpriza cea mare este că recunoaşterea acestuia este o ceremonie de întâmpinare la care protagoniştii principali sunt copiii. Toate evenimentele şi gesturile lui Hristos Domnul sunt o împlinire a Scripturilor, a unui plan tainic mai înainte cunoscut lui Dumnezeu şi prezentat umbros, enigmatic, prefigurativ în Lege, în profeţi şi în psalmi. În intrarea în sfânta cetate toate cele smerite şi lipsite de putere şi măreţie Îi slujesc Domnului: un pui de asină Îi este deopotrivă tron umblător, animal de povară, iar pruncii iudeilor Îi sunt heralzi, vestitori tainici. Asinul de lângă ieslea Betleemului Îl poartă pe Cel blând şi smerit către Patimi, iar pruncii Îi aştern calea făcând din hăinuţele lor covor minunat, iar din ramurile de biruinţă umbrar de taină. Dacă lângă ieslea veche boul şi asinul arătau taina unirii prin Logosul devenit hrană necuvântătoarelor, adică umanităţii iraţionale decăzute, atât prin cerbicia iudaică, cât şi prin întunecarea păgânească, aici mânzul asinei înfăţişează taina purtării lui Hristos prin smerenie. Noi, fiecare în parte, spune Fericitul Augustin, suntem chemaţi să ne facem animale de povară care să-L ducem mereu pe Domnul de la Betleem la Ierusalim. Am fost fascinat în copilărie atunci când tata mi-a spus că asinul, măgăruşul, este un animal sfânt pentru că L-a purtat pe Iisus către Ierusalim, iar atunci când am văzut primul măgăruş stingher pe un câmp, m-am apropiat să-l studiez, mai ales că tata adăugase un detaliu interesant: toţi măgăruşii au o cruce pe spate ca semn ales că L-au purtat pe Domnul spre Cruce.
Domnul intră doar în cetatea inimii lipsite de răutate
Icoana praznicului este plină de veselie, cetatea sfântă primind alura şi strălucirea Ierusalimului ceresc, iar copiii au imaginea unor catehumeni care-şi dezbracă haina vechiului Adam îmbrăcând cu jubilaţie haină albă pascală de neofit, urcându-se cu curaj în pomul raiului şi purtând în mâini ramuri de biruinţă. Modul în care Biserica mamă a Ierusalimului a ţinut să sărbătorească acest eveniment sfânt în secolul al IV-lea, descris de pelerina Egeria, are în centru copiii: „Şi toţi copiii din aceste locuri, chiar şi cei care nu pot umbla în picioare, ci, fiind ei prea tineri, îi ţin părinţii pe umeri, cu toţii poartă ramuri, unii de palmier, alţii de măslin. Şi astfel, episcopul este condus întocmai aşa cum a fost condus Domnul odinioară“ (Egeria, Pelerinaj la Locurile Sfinte).
Intrarea istorică în Ierusalim prefigurează intrarea Domnului şi a celor ce vor crede în El în Cetatea cerească. Toate elementele icoanei liturgice au o conotaţie eshatologică. Prezenţa copiilor sugerează lipsa de viclenie, neîncremenire, nerăutate. Ei aduc cântare profetică, îngerească, fiind imagini ale îngerilor din cer: „Şezând pe mânz de asină, Hristoase, când veneai la Patimă, ai primit de la pruncii cei fără de răutate cântare de biruinţă, Tu, Cel ce eşti lăudat de îngeri cu cântare întreit sfântă“. Ramurile pe care le poartă sunt simboluri ale virtuţilor, iar hainele aşternute pe cale simboluri ale făptuirii dumnezeieşti. Imnografia praznicului cântă din toată bogăţia acestor armonice biblice: „Să ne veselim toţi credincioşii cu un glas, aducând lui Hristos şi noi acum, ca pruncii aceia, stâlpări de virtuţi. Să-I întindem haine de fapte dumnezeieşti, şi cu taină să-L primim în suflete“. Mesajul este unul bogat în semnificaţii, dar simplificat ar suna astfel: Domnul intră doar în cetatea inimii lipsite de răutate; numai nerăutatea Îl recunoaşte pe Domnul. În acelaşi timp, copiii sunt o imagine a pruncilor iudei întâi-născuţi pe care îngerul morţii îi cruţă în noaptea ieşirii din Egipt, dar şi a celor întâi-născuţi în cer.
Originea semnificaţiilor eshatologice amintite vine din lectura tipologică a sărbătorii iudaice a corturilor, care avea loc din 15 până în 22 septembrie, şi care nu a cunoscut prelungire directă în anul liturgic creştin, fiind înţeleasă de Părinţii Bisericii ca un tip sau figură a realităţilor creştine. Originea arhaică a acestei sărbători iudaice se află în ciclul sărbătorilor sezoniere, fiind practic sărbătoarea recoltei (Lev. 23, 39), căreia i s-au adăugat câteva rituri specifice: locuirea în colibe din ramuri timp de şapte zile, libaţii cu apă pentru ploaie, procesiuni în jurul altarului cu un buchet (lulab) de ramuri din salcie, mirt şi palmier, purtând un fruct de lămâi (etrog). În general, memoria unui eveniment istoric s-a ataşat de o sărbătoare arhaică. Paştele, sărbătoarea primelor spice, a azimelor, a devenit sărbătoarea întâilor-născuţi cruţaţi de către înger în Egipt. Acest proces a fost mult mai târziu în cazul sărbătorii Corturilor. În cartea Leviticului, sărbătoarea Tabernacolelor era destinată să le amintească iudeilor de şederea lor în cort în vremea peregrinării lor prin deşert după exod (Lev. 23, 43). În epoca profeţilor, evenimentele Exodului devin figuri sau tipuri ale realităţilor eshatologice: viaţa drepţilor în Împărăţia mesianică este reprezentată ca o locuire în tabernacole, figurate prin corturile şederii în deşert (Is. 32, 18). Ritul iudaic al locuirii în colibe a primit semnificaţia eshatologică de prefigurare a sălaşurilor în care drepţii vor locui în veacul viitor.
Ziua marelui Hosanna
Podoaba acestor locaşuri ale petrecerii în veşnicie a fost pusă în legătură cu faptele săvârşite de către cei drepţi în viaţa pământească. Există un temei mai vechi şi mai adânc al interpretării eshatologice în sărbătoarea anuală a instituirii regale, preluată din religiile siriace arhaice, aflată şi ea în parte la originea sărbătorii Tabernacolelor, luând de timpuriu un caracter mesianic: adoraţia regelui actual va fi preschimbată în aşteptarea regelui mesianic. Această sărbătoare a devenit în iudaismul post-exilic una a prefigurării timpurilor mesianice: „toate neamurile vor urca în Ierusalim pentru a serba acolo sărbătoarea tabernacolelor“ (Zah. 14, 16). Psalmul 117 se afla în liturghia post-exilică a acestei sărbători, fiind cântat în timpul procesiunii solemne din cea de-a şaptea zi a sărbătorii, când credincioşii înconjurau altarul fluturând lulab-ul din salcie, palmier şi mirt. Versetul 27 face aluzie la această procesiune: „sărbătoare rânduiţi în umbrare până la coarnele jertfelnicului“, desemnându-L pe Mesia ca pe Cel ce trebuie să vină şi cerând venirea Sa prin strigătul de Hosanna. În vechime sărbătoarea aceasta mesianică mai era numită şi ziua marelui Hosanna. Lulab-ul şi etrog-ul, destinate să împodobească tabernacolele, au fost interpretate ca simboluri ale faptelor bune împlinite în viaţă de către cei demni de slava învierii sau ca pom al vieţii, prefigurare a credinţei cu care trebuie să te prezinţi în prima zi la judecata lui Hristos. Ramurile de palmier din buchet (lulab) prefigurează asceza, cele de mirt iubirea, iar cele de salcie puritatea. Din acest simbolism derivă obligaţia iudaică a fiecăruia de a purta propriul său buchet lulab de sărbătoare.
Mai multe episoade şi momente din Noul Testament sunt legate simbolic de speranţele mesianice şi eshatologice specifice sărbătorii Tabernacolelor. Este vorba în primul rând de Schimbarea la faţă de pe muntele Tabor, apoi despre Intrarea Domnului în Ierusalim, şi nu în ultimul rând de episodul apelor vii (In. 7, 37-38). Procesiunea în jurul altarului din a opta zi de sărbătoarea Tabernacolelor cu lulab-ul şi intonarea cântărilor de Hosanna şi Benedictus-ul Psalmului 117 avea un caracter mesianic şi tipologic, împlinit în persoana lui Hristos la Intrarea Domnului în Ierusalim, iar aceasta din urmă prefigura Parusia în slavă. Apocalipsa descrie o procesiune similară în jurul altarului ceresc (Ap. 7, 9-17): mulţime imensă în faţa tronului mielului, purtând ramuri de palmier, îmbrăcaţi în haine albe. Evanghelia foloseşte Ps. 117 şi pentru intrarea triumfală a regelui mesianic din Duminica Floriilor şi pentru Parusia finală, iar Grigorie de Nissa îl aplică, de pildă, primei parusii care este Întruparea, Liturghia exprimând prin el venirea euharistică a Domnului. În acelaşi timp, procesiunea solemnă în jurul altarului de la sărbătoarea corturilor, însoţită de psalmodie, prefigurează corul reconstituit al întregii creaţii, oameni şi îngeri unindu-şi din nou vocile în cântare. Sărbătoarea corturilor este legată profund în primul rând de misterul ultimei Parusii, în care va fi destăinuită domnia lui Hristos asupra istoriei.
Reluând această perspectivă eshatologică la tema prezenţei copiilor la Intrarea Domnului în Ierusalim putem afirma că pruncii sunt pârga cerească a umanităţii, avangarda acesteia în Cetatea cerească, primii chemaţi la cuminecare.