Coroana mortuară, de la simbolistica păgână la semnificația duhovnicească (II)

Citește și: Coroana mortuară, de la simbolistica păgână la semnificația duhovnicească (I)

 

Spre sfârșitul secolului al II-lea și începutul secolului al III-lea, literatura patristică înregistrează o serie de atitudini negative ale scriitorilor creștini, în polemica lor cu păgânismul, față de obiceiurile și tradițiile societății antice considerate a fi de inspirație demonică: „omnia esse a diabolo mutata” (Tertulian, De corona 6, 3).

Scriitorul bisericesc Tertulian în tratatul său De corona militis (începutul anului 208), inspirat de cel al lui Claudius Saturninus, De Coronis, autor al secolului al II-lea, se întreabă, în polemica sa antipăgână, dacă este un lucru permis ca un creștin să poarte coroane, precum în ceremoniile păgâne, și unde scrie că un creștin nu trebuie să fie încoronat: Ubi prohibemur coronari? (De corona 1, 6) și dacă într-adevăr purtarea coroanelor nu este „nec nullum nec incertum delictum” (1, 6).

Vorbind despre corona mortui, despre acele coroane pe care atât păgânii, cât și creștinii le purtau înaintea morților, în timpul funeraliilor, care împodobeau mormintele, Tertulian critică acest obicei. În logica sa, coroana devine un fel de idolotită. Sigur că intransigența și rigorismul caracteristic lui Tertulian se văd prezente și în ceea ce privește obiceiul coroanelor funerare. Acestea trebuie puse în legătură cu dorința lui de a-i feri pe creștini de orice formă de idolatrie, prezentă, după el, în întreaga viață a societății păgâne.

Într-adevăr, creștinul, după Tertulian, trebuie să caute doar coroana pe care i-o dă Domnul: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (Apocalipsa 2, 10). Îndemnând creștinii să fie credincioși până la moarte, îi asigură de primirea cununii cerești, dacă vor duce lupta cea bună: „Esto et tu fidelis ad mortem, decerta et tu bonum agonem, cuius coronam et apostolus repositam sibi merito confidit” (15, 1).

Prin scrierile lor, autorii creștini ai primelor trei secole par a avea ca scop principal să ofere un fel de „cod de conduită”, pe care adevăratul creștin trebuie să-l adopte pentru a risipi tentațiile lumii păgâne. Printre diferitele simboluri respinse de Părinți, în special de Tertulian, se află tocmai cel al coroanei. Cu toate acestea, dacă analizăm cu atenție gândirea acestor scriitori, ne dăm seama cât de multe dintre pozițiile lor au fost prea des înțelese greșit și modul în care controversa lor, uneori îndârjită și chiar anacronică, îndreptată în mod esențial împotriva acțiunii de a purta coroane pe cap, este pentru noi un indiciu prețios care atestă persistența utilizării acestui obicei în rândul creștinilor vremii (cf. Giuseppe Biamonte, „Dal segno pagano al simbolo cristiano”, în Studi e Materiali di Storia delle Religioni, 58, Roma-L’Aquila, 1992, p. 99).

În acest sens, Clement din Alexandria vedea în folosirea coroanei pericolul abaterilor spre plăcere, lascivitate și idolatrie, folosindu-se la „sărbători și petrecerile cu vin” (Clement Alexandrinul, Pedagogul, II, VIII, 70, în PSB, vol. 4, p. 270). El nu respinge frumusețea florilor și nici utilitatea parfumurilor și esențelor; totul a fost creat de Dumnezeu pentru bunăstarea omului, dar întotdeauna în raport cu nevoile sale și niciodată ca o funcție a opulenței și luxului, „nouă însă ni se cuvine să ne desfătăm de ele cu cumpătare, ca în Paradis, urmând cu adevărat cele spuse de scriptură” (Pedagogul, II, VIII, 71, p. 271). Chiar vechii greci, spunea el, nu foloseau coroanele, decât mult mai târziu, „când Grecia, după războaiele medice, a început să ducă o viață plină de desfătare” (Pedagogul, II, VIII, 72, p. 271). Întrucât coroanele, spunea același Clement, au fost puse „în slujba neplăcută a demonilor, trebuie să ne depărtăm de ele pentru cugetul nostru” (Pedagogul, II, VIII, 72, p. 272).

Totuși în ceea ce privește coroanele mortuare, Clement Alexandrinul pare să nu mai fie atât de rigorist, arătând că acestea sunt simbolul „unei liniști netulburate. Aceasta este pricina pentru care se pun coroane la morți [...]. Coroana frumoasă de amarant este rezervată celui care a avut o viață frumoasă; floarea unei astfel de coroane n-o poate odrăsli pământul; numai cerul este în stare s-o producă” (Pedagogul, II, VIII, 73, p. 272).

Această viziune negativă asupra utilizării coroanei, care nu cruță nici măcar riturile tradiției funerare, se regăsește de asemenea și la Iustin Martirul și Filosoful și, ulterior, la Minucius Felix. Sfântul Iustin, în cea dintâi Apologie a sa, spune că noi, creștinii, spre deosebire de păgâni, „nu aducem pe mormintele morților libațiuni, grăsime de animale, cununi și jertfe” (Apologia I, XXIV, în PSB, vol. 2, p. 41). În dialogul Octavius, Minucius Felix spune despre creștini: „Că nu ne încununăm cu ghirlande capul? Lucrul acesta să nu vă tulbure. Noi obișnuim să simțim mirosul plăcut al florilor cu nasul, nu cu părul sau cu ceafa. Ne învinuiți că nu ducem coroane morților; dar mai mult mă minunez eu cum voi puteți da făclii celor ce mai simt încă și coroane celor ce nu mai simt deloc. Dacă sunt fericiți, morții nu mai au nevoie de flori, iar dacă sunt nenorociți, nu se pot bucura de ele. În liniștea în care trăim, în aceeași liniște ne pregătim înmormântările. Nu împletim coroane de flori, care s-ar usca, fiindcă purtăm o coroană mereu verde, din florile veșniciei, pe care ne-a dat-o Dumnezeu” (Minucius Felix, Octavius, XXXVIII, 3-4, în PSB, vol. 2, p. 393). Așa încât, acesta concluzionează: „nici la morminte nu puneți coroane/ coronasetiam sepulchris denegatis” (Octavius, XII, 6, p. 363).

Sfântul Ciprian al Cartaginei, de-a lungul corespondenței sale, stabilește o corelație între martirul creștin și cununa de slavă pe care o va primi ca recompensă a credincioșiei acestuia: „pășind pe calea slujirii Domnului, să înaintați cu bărbăție duhovnicească întru primirea cununii, ca unii care-L aveți apărător și călăuzitor pe Domnul” (Sfântul Ciprian al Cartaginei, Scrisori, VI, 1, 2).

Odată cu încetarea persecuțiilor, producția literară a scriitorilor creștini înregistrează doar câteva referințe la coroana funerară, chiar dacă descrierile funeraliilor sunt mai des citate, însă coroana mortuară nu mai este văzută cu atât de multă circumspecție, ci dimpotrivă, este văzută ca simbol al nemuririi și al încununării sufletului celui adormit în Împărăția lui Dumnezeu. Simbolismul coroanei mortuare preia predominant semnificația „coroanei victoriei” pe care creștinul, asemănător sportivului, care luptă în arenă, dorește să o atingă la sfârșitul vieții sale pământești.

Eusebiu de Cezarea în Viața lui Constantin cel Mare amintește de cununa pe care creștinul virtuos o va primi din mâna Mântuitorului Hristos: „Ascuns și nefolosit tot s-ar dovedi darul virtuții, dacă duhul răutății nu i-ar opune ispita unei vieți întortocheate și pline de sminteală. De aceea îi este și virtuții pusă înainte o cunună, în timp de Dumnezeul Cel Preaînalt hotărăște întru judecată” (Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, II, 48, 2). Sfântul Vasile cel Mare, în Omilia a V-a, la Sfânta Muceniță Iulita, arată că aceasta era vrednică de „cununile slavei” (τῶν στεφάνων τῆς δόξης / gloriae coronis) (Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a V-a: La Mucenița Iulita, II, PG 31, 23-240B). Sfântul Grigorie de Nyssa, în Viața Sfintei Macrina, descrie virtuțile surorii sale, Sfânta Macrina, arătând că „după cum un atlet, care își întrece adversarul și se apropie de linia de sosire și de cununa victoriei (τὸν ἐπινίκιον στέφανον) drept răsplată, e cuprins dinainte de bucurie, ca și cum ar fi obținut-o, și face semne anunțând victoria prietenilor din stadion, la fel Macrina ne dă bune speranțe despre sine pe măsura apropierii de încununarea chemării de sus” (Sfântul Grigorie de Nyssa, Viața Sfintei Macrina, 19).

Fericitul Ieronim și Prudențiu amintesc despre folosirea de către creștini a decorării mormintelor cu flori împrăștiate pe pietrele funerare: Astfel, dintr-o scrisoare a Fericitului Ieronim, vedem nu doar că nu mai privea cu înverșunare ornarea mormântului cu flori și obiceiul de a aduce coroane de flori, ci, dimpotrivă, încurajează acest fapt: „ceteri mariti super tumulos coniugum spargunt violas, rosas, lilia floresque purpureos et dolorem pectoris his officiis consolantur” (Scrisoarea 66, 5). Paulin de Nola spune în mod expres că în timpul sărbătorii dies natalis a Sfântului Felix, coroanele au fost așezate pe mormântul său, ca și cum acestea aparțineau unui martir: „Martyris ad tumulum debes et terra coronas” (Paulin de Nola, Poema XIV. De S. Felice Natalitium. Carmen III).

În concluzie, vedem că scriitorii patristici, începând cu secolul al IV-lea, nu mai resping aducerea coroanelor de flori la mormintele celor adormiți, ei văzând în aceasta simbolul încoronării drepților în Împărăția lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, frumusețea Raiului, dar și veșnicia vieții înmiresmate de florile Raiului pentru cei ce, aidoma Sfântului Apostol Pavel, pot rosti: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (II Timotei 4, 7-8).