Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Coroana mortuară, de la simbolistica păgână la semnificația duhovnicească

Coroana mortuară, de la simbolistica păgână la semnificația duhovnicească

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Pr. Dr. Ștefan Zară - 08 Oct, 2021

Citește și: Coroana mortuară, de la simbolistica păgână la semnificația duhovnicească (II)

Utilizarea coroanei ca simbol, în diferitele manifestări publice și private, atât ale vieții civile, cât și religioase, este foarte veche, fiind obiectul multor studii. Este greu de trasat limite riguroase între aceste diverse utilizări, ele având foarte multe locuri comune, sfera religioasă neputând fi separată de cea socială.

Terminologia greco-romană avea mai multe forme nominale care desemnau noțiunea de coroană sau ghirlandă: στέφος, στέφανος, στέμμα sau chiar στρόφος, de unde și numele latinești stemma și stroppus, care desemnau aceeași noțiune. În lumea latină, termenul care a făcut carieră în acest sens este cel de corrona, împrumutat, în mod evident, de la grecescul κορωνίς. Nu putem trece cu vederea nici substantivul infula (folosit uneori la plural infulae), ce desemna o legătură de cap (bandă) din lână albă şi roşie, ce se purta ca o diademă sau ca un turban, ale cărei margini atârnau de o parte şi de alta a capului. Uneori acest substantiv a fost confundat cu alți termeni, care desemnau ornamente de cap, ghirlande sau anumite bentiţe ce se purtau pe cap (capital, diadema, fascia, mitra, taenia etc.). Infula era un însemn sacru, indice al consacrării şi inviolabilităţii religioase; rezervată persoanelor, animalelor de sacrificiu sau monumentelor ce serveau cultului divin. În general, infula putea fi purtată de către preoţi sau era pusă pe capul unei victime înainte de a fi sacrificată. Mai târziu, ea a devenit semn al înaltelor demnităţi (Ch. Daremberg și Edm. Saglio, Dictionnaire des antiquités grecques et romaines d’après les textes et les monuments, tome 3, I-ère partie, Hachette, Paris, 1900, pp. 515-516, şi Felix Gaffiot, Dictionnaire Latin-Français, Hachette, Paris, 1934, p. 817).

Utilizarea coroanei în riturile funerare, fără doar și poate, precedă cu mult poemele homerice, chiar dacă mulți cercetători contestă acest fapt: „perioada eroică a Greciei pare să nu fi cunoscut folosirea coroanei” (Ch. Daremberg și Edm. Saglio, Dictionnaire des antiquité grecques et romaines, vol. I, 2, Paris, 1887, p. 1524). Totuși, nu putem trece cu vederea pasaje lămuritoare din Iliada, care atestă folosirea coroanei în diferite ocazii: preotul Chryses, venind la Ahile să-și răscumpere fiica, ducea pe brațe însăși cununa purtată de Apollon: στέμματ᾽ ἔχων ἐν χερσὶν ἑκηβόλου Ἀπόλλωνος (Iliada I, 14), de asemenea, într-un alt cânt, sunt amintite fecioare purtătoare de cununi frumoase: καί ῥ᾽ αἳ μὲν καλὰς στεφάνας ἔχον (Iliada XVIII, 597). Alți scriitori greci, precum Euripide, arată, la modul cel mai concret, folosirea coroanelor în ceremoniile funerare. Astfel, Creon amenința cu moartea pe oricine ar îndrăzni să pună coroane pe trupul mort al lui Polynike: „ὃς ἂν νεκρὸν τόνδ᾽ ἢ καταστέφων ἁλῷ ἢ γῇ καλύπτων, θάνατον ἀνταλλάξεται” (Euripides, Phoenissae, 1632-1633).

În contextul civilizației clasice, simbolul coroanei capătă, din ce în ce mai mult, un sens religios în raport cu cinstirea eroilor și zeilor. „Într-adevăr, un obicei străvechi cerea ca aceia care săvârșeau un act religios solemn să poarte pe cap cununi de frunze sau flori” (Fustel de Coulanges, Cetatea antică. Studiu asupra cultului, dreptului și instituțiilor Greciei și Romei, vol. I, Ed. Meridiane, București, 1984, p. 224). Ramurile sau frunzele unor arbores sacrae par să constituie un simbol al rugăciunii, dar și o ofrandă divinității: „Cu cât ești mai bogat împodobit cu flori, se spunea, cu atât ești mai sigur că vei mai fi pe placul zeilor; dar dacă le aduci sacrificii fără să fii încununat, își întorc fața de la tine” (Sapho, citată în Athenaeus, Deipnosophistae, XV, 16), de asemenea, „O cunună, se mai spunea, este mesagera de bun augur pe care rugăciunea o trimite înaintea ei către zei (Chairemon, în Athenaeus, Deipnosophistae, XV, 19).

În afara domeniului religios, finalitatea încoronării era aceea de a-i cinsti pe eroii imperiului ca învingători. În lumea antică se putea dobândi coroana în armată, în arenă sau în cariera civilă. Plinius cel Bătrân, citând din Legea celor XII Table, scria: „Dacă cineva a câștigat o cunună prin el însuși sau prin banii lui, să-i fie dată așadar pentru bărbăția sa/ Inde illa XII Tabularum: Quis coronam parit ipse pecuniaeve eius, virtutis suae ergo duitor ei” (Pline l’Ancien, Histoire naturelle, XXI, V, 1, texte établi, traduit et commenté par Jacques André, Les Belles Lettres, Paris, 1969). Aceeași legislație, cuprinsă în cele douăsprezece Table, condamna luxul funeraliilor, oprind excesul coroanelor: „Ne sumptuosa respersio, ne longae coronae, necacerrae praetereantur” (Cicero, De legibus, II, XXIV, 60). Plinius descrie, în Naturalis Historia, coroana, dar și evoluția acesteia de-a lungul istoriei Romei. Astfel, aflăm că, mai întâi, coroanele au fost făcute din ramuri de arbori, destinate învingătorilor la jocurile sacre: „Arborum enim ramis coronari in sacris certaminibus mos erat primum” (XXI, III, 4). Același istoric latin arată că acestea nu aveau altă finalitate decât aceea de a recompensa cetățenii victorioși, dar și aceea de a cinsti zeii: „Coronae deorum honoserant et larum publicorum priuatorumque ac sepulchrorum et manium summaque auctoritas pactili coronae/ Coroanele serveau la cinstirea zeilor, a larilor publici și particulari, a mormintelor și a manilor” (XXI, 8).

O serie de lămuriri asupra folosirii coroanei în lumea greco-romană ne-o oferă și Vergilius în Eneida. Astfel, împlinindu-se anul de la moartea lui Anhises, el dedică jocuri funebre, aducând și o serie de daruri: „Daruri slăvite sunt puse la mijloc, sub ochi, mai la frunte, sfinte trepieduri, în cerc, și cununi înverzite cu frunze de palmier (viridesque coronae, et palmae)” (Eneida, V, 109-110). În cartea a VII-a, focul, aprins pe altar de Latinus, pare să cuprindă și pletele fiicei sale, Lavinia: „Totul îi arde, și pletele regești și cununa măiastră în nestemate bătută (accensa coronam insignem gemmis)” (Eneida, VII, 75).

În Vechiul Testament, coroana de flori are multiple semnificații: astfel în Cartea Înțelepciunii lui Solomon, se pune în contrast efemeritatea vieții cu veșnicia bucuriei de a fi înmiresmați de florile înțelepciunii: „Ca umbra de trecătoare este viaţa noastră şi sfârşitul ei este fără înapoiere, că s-a pecetluit şi nimeni nu mai vine înapoi [...]. Să nu lăsăm să treacă florile de primăvară. Să ne încununăm cu flori de trandafir, până nu se veştejesc” (Cartea Înțelepciunii lui Solomon 2, 5-8); în aceeași carte virtutea bunătății este asemănată cu o coroană de flori: „Bunătatea poartă veşnică cunună, veşnic biruitoare, ieşind fără pată din lupte câştigate” (Cartea Înțelepciunii lui Solomon 4, 2).

De asemenea, în Noul Testament există numeroase referiri la coroană, fiind luate în considerare multiplele sale simbolisme. Adesea simbolismul său este direct legat de utilizarea coroanei acordate, în lumea greco-romană, ca recompensă câștigătorului: „Nu ştiţi voi că acei care aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi aşa ca să-l luaţi. Și oricine se luptă se înfrânează de la toate. Şi aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă” (1 Corinteni 9, 24-25). Alteori, ca o coroană a vieții, care conține aspectul eshatologic al fericirii veșnice: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (Apocalipsa 2, 10). În același sens folosește și Sfântul Apostol Iacov simbolismul acesteia: „Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El” (Iacov 1, 12). Ucenicii care rămân în ascultare sunt numiți de Sfântul Apostol Pavel cununa lui: „Deci, fraţii mei iubiţi şi mult doriţi, bucuria şi cununa mea, aşa să staţi întru Domnul, iubiţii mei” (Filipeni 4, 1), „Căci care este nădejdea noastră, sau bucuria, sau cununa laudei noastre, dacă nu chiar voi, înaintea Domnului nostru Iisus, întru a Lui venire?” (1 Tesaloniceni 2, 19). Preotul care își păstorește bine turma încredințată va primi cununa din mâna Arhiereului Hristos: „Iar când Se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi” (1 Petru 5, 4). (Va urma)

 

Citeşte mai multe despre:   Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul