Coşbuc şi Vlahuţă, în vizită la Bistriţa vâlceană
La începutul secolului al XX-lea, mănăstirile româneşti din Vechiul Regat erau locurile predilecte de vilegiatură pentru protipendada marilor urbe, dar şi oaze de inspiraţie pentru scritorii şi artiştii români. Un astfel de loc era Bistriţa vâlceană, cu vechea mănăstire a Craioveştilor, Peştera "Sfântul Grigorie Decapolitul", Schitul Păpuşa şi locul de veci de la Arnota, ce trebuia să fie al marelui ctitor domnitor Matei Basarab. Toate acestea erau vizitate în august 1910 de scritorii George Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă, după cum mărturiseşte Constantin Popian, artist dramatic, profesor, om de cultură, care îşi avea rădăcinile în ţinutul Vâlcei: "Eram îmbrăcat frumos, naţional, şi pe cap cu o pălărie verde, pluşată, ca la Câmpulung. Sub nucul bătrân de lângă moară se opreşte o birje de Govora, cu trei cai prăpădiţi, care mai aveau şi nişte zurgălăi - ce-i lipseşte chelului? - şi în codârla trăsurii un maldăr de fân. Pe capră, un vizitiu cu nişte caere de mustăţi de tambur major, şi-n fund doi negustori, în halate de culoare albă şi cu nişte pălării ploştite pe cap. Trăsura şi boierii erau tot o prăfăraie, iar gloabele, cu botul în pulberea drumului, suflau din greu, scuturând zurgălăii. Cei doi, coborând din caleaşcă, se scutură reciproc de colb şi maşinal se îndreaptă spre mine. Cel cu bărbuţă în neregulă se uită în sus şi spune cu accent ardelenesc: - Bună ziua gospodarilor! Eu i-am salutat frumos, scoţându-mi pălăria. Ia cuvântul al doilea, care nu purta barbă, dar era neras de o săptămână şi sbârcit ca o smochină. - V-am ruga pentru o întrebare. - Bucuros de răspuns, zic eu. - Cine ne-ar putea îndruma prin împrejurimile Bistriţei, spre peşteră, Arnota etc.? Plătim osteneala. Eu, dornic de o vorbă bună şi cum era duminică şi treaba mântuită, iar soaţa mea dusă pe la Horezu (...), mă prezint: - Sunt învăţătorul Constantin Popian şi mă pun la dispoziţia dumneavoastră, fără nici o plată. Mi-au dat mâna amândoi, dar nu mi-au spus nici un nume şi, deşi ca înfăţişare nu dădeai o para chioară pe nici unul, inima îmi spunea că erau oameni aleşi. - Asta-i casa matale? zise cel neras. Frumoasă! Deteră apoi dispoziţii birjarului să pună vinul la rece în iazul morii şi să poarte grijă de coşul cu cele ale gurii, că ei se înapoiază cam peste două ore. Am pornit toţi trei către mănăstire şi, mergând pe alee, m-au ispitit de unde sunt, unde am învăţat şcoala normală... S-au bucurat grozav aflând că sunt elevul lui Petre Gârboviceanu şi al lui Mihai Popescu, administratorul Casei Şcoalelor... La mănăstire şi bolniţă am fost întrebat amănunţit de tot ce era important din punct de vedere monografic şi m-am achitat ireproşabil. Mai făcusem treaba asta şi cu Iorga, în 1905, care mi-a lăsat şi hârtie specială, vată şi cărbune de tei să-i copiez aidoma scripturile voievodale de pe pisanii şi crucile vechi. Cel nebărbierit scria într-un carnet tot ce spuneam eu. Am cumpărat lumânări de la pangar şi am pornit la Peştera "Sf. Grigorie Decapolitul". Pe atunci era un act de eroism să intri în Peştera Bistriţei, coborând cele 10 trepte ale scăriţei de fier, lată de 60 cm, având în dreapta genunea de 100 m, în fundul căreia urla furioasă Bistriţa, la cascadă. Ocolind interiorul peşterii, printre ţipetele milioanelor de lilieci, după ce a notat tot ce a găsit important despre cele două bisericuţe din peşteră, precum şi câteva semnături celebre ca: Anton Pan, Al. Odobescu, I. C. Brătianu etc., ambii călători nu ştiau cum să-mi mulţumească, dar cine erau, mister. De la peşteră, ne oprim la cochetul schituleţ Păpuşa, unde ambii au rămas indignaţi de sutele de zgârieturi lăsate de vizitatori pe bieţii sfinţi, ca pioasă amintire. Unul făcuse şi nişte versuri, schiloade, sub care Vlahuţă a scris cu creionul următoarele: "Poetaşe, tu ai haz/Chiar în versuri a râma/De te-ajută nietul nas,/Râmă, dragă altceva!" La care Coşbuc a observat: "Românul e născut poet". Ne-am dus la Arnota. Cu un binoclu de marină am văzut Valea Oltului până la Slatina şi după ce au scris cu de-amănuntul date şi observaţii pictoriceşti în lungul văii Bistriţa, cu o splendidă perspectivă aeriană, ne-am coborât în vale spre damigeana cea răcorită şi brânzeturile alese aduse din Bucureşti. Ajunşi la trăsură, rupţi de oboseală şi mai ales de foame, m-au invitat să iau masa cu dânşii, ca unul ce-i servisem cu credinţă".