Crăciunul copilăriei, ieri și azi
Adesea Crăciunul înseamnă pentru omul modern zile libere şi belşug. Astăzi lumea păstrează din sărbătoare mai mult aspectul ei văzut, mercantil sau de divertisment. Conţinutul ei spiritual, miezul ei duhovnicesc, este abandonat sau trăit în mod pasager. Atmosfera Crăciunului copilăriei din vremurile de altădată este însă încă o realitate nu foarte îndepărtată de sufletele noastre din care învățăm, ne hrănim și ne bucurăm. Și atunci, și acum, Izvorul bucuriei este Hristos născut în ieslea Betleemului.
Cine nu-şi aduce aminte cu emoţie ceasurile de pregătire a mesei de Crăciun în care mama sau bunica se ostenea peste măsură pentru ca totul să fie aşa cum trebuie de sărbătoare? Candela aprinsă, cruce şi gând către Hristos, aluatul închinat înainte de a fi pus la cuptor. Cui nu i-a rămas întipărită această imagine în memorie? Cui nu-i fuge gândul la clipele prelungite trăite împreună cu bunicii gârboviţi de cernerea anilor? Să nu lăsăm ca aceste realităţi ale vieţii să devină doar nostalgie!
Astăzi, de cele mai multe ori, în Ajun şi în zilele Crăciunului se dezvoltă o imagine extrem de comercială a sărbătorii, exprimată prin reclame cât mai diverse, rafturi cât mai pline, cadouri inedite, mese. Darurile, mesele îmbelşugate sunt intr-adevar un reflex firesc al sărbătorii, dar zoomul nu trebuie să cadă doar pe lucrurile superficiale. Copilăria de altădată era inundată, în aceste momente, parcă de mai multă emoție, de mai multă grijă pentru cele cu adevărat importante.
„Îmi aduc aminte cu emoție că în satul meu natal, la sărbătoarea Nașterii Domnului, ca și la celelalte mari praznice împărătești, amândouă biserici erau pline de credincioși, nu era familie care să nu își trimită măcar un reprezentant la Liturghie. O atenție deosebită care se întâlnea la oamenii în vârstă și care se transmitea celor tineri. Copiii erau nelipsiți de la biserică. Cei mici erau aduși în brațe de părinți sau de bunici pentru Sfânta Euharistie. Cei mai mari, care începuseră să deprindă rânduielile bisericești, unii dintre ei pe lângă strană, așa cum am fost și eu, și alți tineri, care am urmat apoi școlile bisericii, învățam rugăciuni, ne spovedeam și cântam colinde. Erau colinde simple, tradiționale, dar nu era nici o casă de Crăciun care să nu primească colindători. Gospodarii pregăteau colaci, nuci, mere și bănuți. Aproape fiecare casă avea un cuptor în care se rumeneau cei mai frumoși colaci și cozonaci pe care ai fi putut să îi vezi vreodată”, ne-a povestit Preasfințitul Părinte Timotei Preahoveanul.
Un act de rezistență la tăvălugul ideologiei comuniste
Dar și în anii din trecute vremuri cei iubitori de Dumnezeu îl întâmpinau uneori cu greu pe Hristos Domnul, născut în ieslea Betleemului. Contexte neprielnice și destulă potrivnicie. Publicistul Costion Nicolescu ne-a mărturisit că, „în anii ’50, Crăciunul exista… Era, în primul rând, bradul de Crăciun. De obicei, primeam numai un dar, destul de modest (un joc, o carte), însă bucuria era mare. Făceam deosebirea între Moș Crăciun, care venea acasă, și Moș Gerilă, în fond tot Moș Crăciun, dar care era obligat să poarte această poreclă pentru a se putea manifesta în spațiul public. Odată cu intrarea mea reală și asumată în Biserică în anul 1974, în urma întâlnirii cu Ioan Alexandru, Crăciunul a dobândit și pentru mine conținutul lui real, acela de Naștere a Domnului. Cu slujbele înconjurătoare, de o blândă și irezistibilă frumusețe. Cu colindele posibil de ascultat numai la stranele din biserici. Crăciunul meu în aceste vremuri... În mod paradoxal, concentrarea la Nașterea Domnului era mai ușoară în timpul comunismului, poate și pentru că aveai senzația că participarea la ea reprezintă un act de rezistență la tăvălugul ideologiei comuniste. În plus, sărăcia, frigul, întunericul aduceau cu situația Fecioarei Maria la Naștere. Constituia o problemă faptul că cel mai adesea Crăciunul cădea într-o zi de lucru și nu puteai totdeauna să scapi de la serviciu. În zilele noastre, risipa este mai mare, comercialul de multe feluri tinde să ne sufoce, iar noi nu facem suficient pentru a-i rezista. Postul Crăciunului, cu popasurile sale liturgice, este drumul cel mai captivant și mai bun pentru a ajunge la conștientizarea minunii de la Betleem. E o zi cu o lumină aparte, o zi care parcă nu ai vrea să se mai sfârșească.”
Forfota şi imaginea consumeristă de azi a sărbătorii cheamă la o straşnică îmbrățișare a tradiţiilor ortodoxe, spre împlinirea şi dăinuirea lor, dar fără a uita că dincolo de gest şi de atitudine e mai important resortul care le dă viaţă acestora. Mulți oameni postesc, trec pragul bisericii, cântă sau ascultă cu drag colinde, dar uneori prea în grabă. Parcă totuși ceva s-a schimbat… „Câte ceva, totuşi, s-a schimbat, sau cel puţin asta este percepţia mea când îmi aduc aminte de zilele acelea din copilăria fălticeneană. O scânteiere luminoasă învăluia acele zile de Ajun şi o stare de jubilaţie netrăită ne stăpânea. A trecut de atunci o veşnicie. La Fălticeni, ca peste tot în România de Ajun, preotul şi dascălul umblă din casă în casă ca odinioară. Versetele sunt aceleaşi. Poate aidoma şi căldăruşa pălimarului. Lipsesc, sau mi se pare mie, înfiorarea şi emoţia de altădată a credincioşilor, care aşteptau cu odăile curate ca un pahar să le intre părintele pe uşă”, ne-a spus scriitorul Grigore Ilisei.
„Prea multe se săvârșesc sub lumina reflectoarelor”
Resortul care stă în spatele exprimărilor de tot felul, fie daruri, fie mese îmbelşugate şi multă bună voie în zilele sfinte de sărbătoare, trebuie să fie dragul şi pomenirea iubitoare de aproapele, precum și prăznuirea în locașul de cult. „Bucatele erau și ele prezente întotdeauna în chip bogat pe mesele oamenilor și din darurile lui Dumnezeu se servea întotdeauna și un pahar de vin curat. Această comuniune era semnul că Dumnezeu îi iubește pe oameni și că, după multă muncă din cursul unui an întreg, oamenii se bucurau câteva zile. Astăzi, nu doar în orașe s-au schimbat multe lucruri, ci și în satele de altădată. Acum în cetățile mari Pruncul Dumnezeiesc nu este primit cum se cuvine, cum nu a fost primit nici la Betleem! Acum purtăm grijă prea mare pentru cele trecătoare, prea multe se săvârșesc sub lumina reflectoarelor”, ne-a mai spus Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul.