Crăciunul în suflet de copil

Sărbătorile de iarnă au darul de a evoca, într-un duios inefabil, vârsta şi sentimentele copilăriei. Nimeni nu poate nega acest lucru. Amprenta emoţională a Crăciunului de atunci revine în simţirea adultului şi chiar a bătrânului de acum,trezind nostalgii candide, însoţite adesea de regretul unei transformări sufleteşti ireversibile. Aşa încât o scuzabilă reformulare a versului eminescian ne vine acum în gând: "Unde eşti, copilărie, cu Crăciunul tău cu tot?" Prima parte a celebrului catren este, iată, din păcate, şi ea valabilă, de data aceasta fără nici o modificare: "Astăzi chiar de m-aş întoarce/ A-nţelege n-o mai pot". Noi, adulţii, regretăm că ne-am pierdut copilăria, şi am da orice să ne-o recăpătăm. În acelaşi timp, recunoaştem că şi accepţia ei lăuntrică s-a schimbat, cumva iremediabil. Dacă ar fi să aleagă segmentul cronologic şi existenţial pe care ar vrea să-l retrăiască, omul ar opta fără ezitare pentru copilărie. Şi totuşi, chiar dacă, în virtutea trecerii necruţătoare a timpului fizic, ne pierdem copilăria, putem face efortul de a nu pierde "copilul din noi"! Este, prin urmare, posibilă regenerarea fibrelor inocente şi senine ale sufletului infantil? Cu siguranţă, devreme ce însuşi Iisus ne-o recomandă drept condiţie de fond a mântuirii: "De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor" (Mt. 18, 3).

În aceeaşi perspectivă, mai avem un lucru de apărat, dacă nu chiar de reconstruit: Crăciunul copiilor noştri! Dacă în perioada comunistă, de frisonantă amintire pentru noi, eram învăţaţi să-l redenumim pe Moş Crăciun spunându-i Moş Gerilă, în tendinţa, nici măcar disimulată, a "ideologilor" de a elimina creştinismul până şi din terminologia specifică perioadei calendaristice, astăzi sărbătoarea care ar trebui să ne facă atenţi şi receptivi sufleteşte la uluitorul act chenotic al lui Dumnezeu este obnubilată din toate părţile de marketizarea excesivă a unei societăţi europene care ignoră obstinent factorul creştin al genezei sale culturale. Din panorama de mărfuri sclipitoare, susţinută de o publicitate mediatică agresivă, a dispărut Pruncul Iisus, Personajul divin pe care copiii ar fi trebuit să-L cunoască şi cu care să devină solidari. "Magia sărbătorilor" are în compoziţia ei numai elemente care evită dimensiunea profund religioasă a Crăciunului. Colindele au rămas apanajul exclusiv al câtorva artişti consacraţi (şi cu oarecare deschidere creştină) şi al grupurilor de formaţie profesională în acest sens. Naşterea Domnului, ca eveniment cardinal în istoria comunicării divino-umane, trece astăzi doar ca o sumă de tradiţii populare menite să delecteze vacanţa de sărbători şi să reducă din stresul de peste an. Desfătările culinare, intolerante faţă de alternative mai cumpătate, dau culoarea preponderentă a Crăciunului. Cadourile de sub pom nu vin atât de la Sfântul Nicolae, blândul şi darnicul ierarh creştin din Mira Lichiei, cât din traista unui moş care dăruieşte (uneori extravagant, alteori extrem de modest) fără să se multiplice ca model de dărnicie în raporturile copilului cu semenii săi. Poate că aceste enumerări ale noastre par lecturabile în cheie peiorativă, dar nu acesta ne este scopul! Lumescul lor nu este atât de incompatibil cu sensul creştin al Crăciunului, decât dacă îl marginalizează sau chiar îl substituie în mintea noastră şi a copiilor noştri. Când esenţialul devine un accesoriu, avem o problemă, iar ea nu se poate rezolva decât prin revenirea la normalitate, la acea stare interioară care ne îndeamnă să valorificăm sărbătoarea Naşterii Domnului ca prilej de a redeveni copii la suflet.