Credinţa, începutul minunilor Domnului în viața noastră

Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului) Matei 17, 14-23

În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă. Și l-am adus la ucenicii Tăi, însă ei n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l aici la Mine! Și Iisus l-a certat și demonul a ieșit din el și copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune și cu post. Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și-L vor omorî, dar a treia zi va învia.

Evanghelia Duminicii a 10-a după Rusalii ne prezintă vindecarea minunată a copilului lunatic de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la intervenția tatălui acestuia, subliniind realitatea faptului că Hristos este doctorul sufletelor și al trupurilor noastre.

Ne impresionează în acest pasaj evanghelic stăruința și neodihna tatălui în a căuta restabilirea sănătății trupești și sufletești a copilului său, chiar și atunci când omenește nu se mai întrevedea nici o speranță de vindecare pentru acesta. Tatăl acestui tânăr aleargă mai întâi, după ce probabil va fi epuizat toți doctorii lumii acesteia, la ucenicii Mântuitorului, care însă „n-au putut să-l vindece” (Matei 17, 16), după cum însuși tatăl mărturisește înaintea Domnului. În cele din urmă, cade în genunchi, la picioarele Mântuitorului, în pofida faptului că era cuprins de îndoiala de a afla răspuns favorabil la necazul de care era cuprins. Însuși Domnul Hristos sesizează și îi mustră pentru puțina sa credință, atât pe tatăl copilului, cât și pe ucenicii Săi, incluzând poporul care stătea de față la desfășurarea acestui impresionant episod. Cuvintele Mântuitorului sunt foarte aspre în acest sens: „O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?” (Matei 17, 17).

Suferinţa copilului era de fapt suferinţa întregii lui familii

În pofida necredinței sale, sau mai degrabă a puținei sale credințe, totuși tatăl copilului îndrăznește și stăruie în a căuta toate variantele de remediu pentru fiul său, care era demonizat, fiind stăpânit de duhul surd și mut care adesea îl arunca „în foc și adesea în apă” (Matei 17, 15). În Evanghelia Sfântului Marcu, tatăl copilului Îi cere stăruitor Mântuitorului: „Ai milă de noi”, folosind pluralul - de noi, nu doar de copil. Acest lucru arată faptul că suferința copilului nu este doar suferința sa, ci și suferința tatălui, de fapt a întregii case, iar cu vindecarea acestui copil se despovărau toate sufletele familiei sale.

Avem aici o importantă pildă pe care ne-o oferă omul acesta în ceea ce privește eficiența rugăciunii părinților pentru copiii lor, atunci când aceștia se află în momente dificile din viața lor. De asemenea, este fundamental ca părinții să înțeleagă că atunci când nu se mai întrevede omenește nici o soluție pentru salvarea copiilor lor, Dumnezeu are soluții și poate oferi răspunsuri rugăciunilor lor. Câți copii nu sunt astăzi în pericolul unor boli incurabile sau, și mai grav, au căzut pradă unor patimi care par ireversibile? Părinții acestor copii trebuie să înțeleagă că doar Dumnezeu are răspuns la astfel de probleme. Simpla strigare: „Doamne, milu­iește-ne!”, poate coborî mila lui Dumnezeu asupra unor astfel de familii năpăstuite. Să ne amintim în acest context faptul că mama Fericitului Augustin, atunci când acesta părea pierdut în tumultul lumii acesteia, aleargă la episcopul cetății, cu obrajii scăldați în lacrimi, pentru a cere rugăciunea acestuia pentru copilul său, primind răspunsul mângâietor: „Fiul unor astfel de lacrimi nu poate pieri!” Deci pentru salvarea sufletului unui tânăr pierdut trebuie multă stăruință în rugăciune, multă credință și zdrobire a inimii, din partea părin­ților săi care l-au născut și l-au crescut, dar și a părinților duhov­nicești, adică a sfințiților slujitori ai Bisericii. Iar răspunsul lui Dumnezeu va veni neîntârziat.

La credinţă ajungem doar prin ajutor de Sus

Am arătat mai sus faptul că tatăl tânărului din Evanghelia acestei duminici vine înaintea Mântuitorului puțin descumpănit de pe urma neputinței ucenicilor Domnului de a-i vindeca fiul, fapt care atrage constatarea Mântuitorului: „O, neam necredincios...” Sfântul Evanghelist Marcu ne oferă și alte detalii în ceea ce privește dialogul Mântuitorului cu acest om, cuvinte care vădesc necredința sa. Astfel, tatăl se adresează Mântuitorului: „De poți ceva, ajută-ne, fie-Ți milă de noi”. Mântuitorul reia această rugăminte a tatălui, însă în chip retoric: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede” (Marcu 9, 23). Această provocare a Mântuitorului declanșează reacția omului, care-și mărturisește necredința de până atunci, dar care de acum devine credincios: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” Răspunsul acesta din urmă al tatălui arată lămurit faptul că omul nu poate ajunge la credință fără ajutorul lui Dumnezeu.

Înțelegem din Evanghelia de astăzi și faptul că pentru vindecarea tânărului era necesară credința puternică a tatălui său, așa cum se întâmplase și în cazul slăbănogului din Capernaum, pe care Mântuitorul îl vindecă pentru credința manifestată de prietenii săi. Înțelegem de aici cum Domnul vindecă pe unii și pentru credința pe care alții o exprimă în locul celor neputincioşi.

În cazul tânărului lunatic din Evanghelie, care era stăpânit de un demon și nu mai avea libertate de manifestare, era absolut necesară mijlocirea altcuiva pentru el.

Credința puternică face întotdeauna începutul lucrării minunate a Domnului în viața noastră. Mântuitorul ne încredințează de acest fapt chiar în cuvântul Evangheliei de astăzi, adresat Sfinților Apostoli: „... adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință în voi cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință” (Matei 17, 20). La această virtute a credinței trebuie însă adăugat și efortul nostru personal, care probează faptul că rânduiala lui Dumnezeu devine lucrătoare în viața noastră numai atunci când noi depunem „toată sârguința” (2 Petru 1, 5). „Postul și rugăciunea” sunt o astfel de probă, prin care creștinul poate demonstra puterea credinței sale în Dumnezeu prin împlinirea acestor forme ale ascezei creștine.

Nimic nu e mai puternic ca omul care se roagă cum trebuie

Din pericopa de astăzi mai desprindem un lucru profund, și anume faptul că „acest neam de demoni”, care pusese stăpânire peste tânărul lunatic, „nu iese decât numai cu rugăciune și cu post” (Matei 17, 21). Acesta este răspunsul Mântuitorului la întrebarea ucenicilor Săi: „De ce noi n-am putut să-l scoatem?” Rugăciunea și postul au valoarea lor excepțională în izbăvirea de demoni, tocmai pentru faptul că aceștia nu se pot exercita în aceste fapte ale ascezei creștine, postul și rugăciunea. „Și demonii cred și se cutremură” (Iacob 2, 19), însă ei nu se roagă niciodată și nici nu se smeresc prin post. Tocmai de aceea, postul și rugăciunea rămân armele care-i vor birui pe demoni până la sfârșit.

Sfântul Ioan Gură de Aur, referindu-se la lucrarea minunată a alungării demonilor care pun stăpânire foarte adesea asupra noastră prin patimile și păcatele în care cădem, arată: „...împreună cu credința, postul ne dă o mai mare putere. Postul face din om înger, doboară puterile cele netrupești; dar nu postul singur, ci e nevoie și de rugăciune; ... Cel ce postește este ușor și înaripat; se roagă cu mintea trează, postul stinge poftele cele rele, pogoară mila lui Dumnezeu, smerește sufletul îngâmfat. Cel care se roagă și postește are două aripi și este mai ușor decât vântul. Unul ca acesta este dușman al demonilor. Nimic nu este mai puternic ca un om care se roagă cum trebuie. El va atrage asupra lui mila lui Dumnezeu” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, PSB, vol. 23, p. 667).