Acul Cuvântului înțeapă conștiințele și coase haina desăvârșirii

Duminica a 12-a după Rusalii (Tânărul bogat) Matei 19, 16-26

În vremea aceea a venit un tânăr la Iisus, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Bunule Învățător, ce bine să fac ca să am viața veșnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile. El I-a zis: Care? Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește? Atunci Iisus i-a spus: Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi. Însă, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăția cerurilor. Și iarăși zic vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte mult, zicând: Atunci, cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.

În Duminica a 12-a după Rusalii, când, anul acesta, facem Odovania praz­nicului Adormirii Maicii Domnului, Biserica ne propune pericopa evanghelică a tânărului bogat care cuprinde în miezul ei chemarea la desăvârșire. Despre tânărul care a venit la Iisus știm că era un israelit de elită, foarte bogat și sincer preocupat de mântuire, dar care a plecat întristat pentru că nu a putut renunța la averile sale. Tânărul a venit la Iisus cu entuziasm și smerenie alergând și a îngenuncheat înaintea Lui, adresându-I-se cu apelativul „Bunule Învățător”. A afirmat că a respectat din cea mai fragedă vârstă poruncile lui Dumnezeu din Lege, urmând o moralitate riguroasă evitând încălcarea acestora prin hoție, desfrânare, minciună, mărturie falsă, lezarea părinților ori dis­pre­țuirea aproapelui.

În cadrul dialogul tânărului cu Iisus, Mântuitorul i-a atras aten­ția asupra originii binelui („Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu”), cerându-i abrupt să treacă de la îndeplinirea formală a poruncilor la desă­vârșire, de la formalismul moral la libertatea duhovnicească deplină. Privindu-l cu dragoste, Iisus i-a spus că îi lipsește un singur lucru: să vândă tot ce are, să dea banii la săraci și să-L urmeze. Această chemare radicală a fost urmată de un refuz amabil și o tristețe stânjenitoare de pro­porții. Deoarece era putred de bogat, tânărul a ezitat să facă acest pas și a plecat întristat, preferând siguranța bogăției pământești în locul comorii cerești.

Coasere și descoasere biblică

De fiecare dată când citesc acest pasaj evanghelic despre tânărul bogat, prima experiență care-mi vine în minte este cea din copilărie în care eram rugat de bunică să o ajut să vâre un fir de ață prin urechile acului, lucru care cere vedere bună și mână „netremurătoare”, adică un om tânăr de ajutor prin preajmă. Mâna pricepută a bunicii făcea apoi lucrul dorit cu firul trecut prin urechile acului retușând sau desăvârșind o haină pentru a fi bună de purtat în văzul lumii. Relatarea biblică din Noul Testament despre întâlnirea lui Iisus cu un tânăr dregător care-L descoase insistent pe Învățătorul despre modalitatea practică concretă de a dobândi viața veșnică este marcată de dialogul despre păzirea poruncilor, miezul moral al Legii, apoi blocajul acestuia legat de atașamentul său personal față de averi și de metafora trecerii cămilei prin urechile acului ca imposibilitate crasă de intrare a celor bogați în viața cea veș­nică. Scandalizarea ucenicilor Domnului care lăsaseră toate pentru a-L urma este exprimată în întrebarea lor: Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicând: Dar cine poate să se mântuiască? (Mt. 19, 25).

Sfântul Ioan Gură de Aur afirma că orice formă exagerată de bogăție reprezintă de fapt o formă de nesimțire, de încremenire în egoism, de insensibilitate pentru cei nevoiași. Cuvântul său vituperează conștiințele și ne lămurește tâlcurile evanghelice până în prezent: De fapt, ce a vrut să spună Hristos prin „un bogat cu greu va intra în Îm­părăția cerurilor”? El nu critica banii în sine, ci voințele celor care erau stăpâniți de ei. Dacă pentru bogat este greu să intre în Împărăția cerurilor, darămite pentru cel avar! Căci dacă zgârcenia din propria avere este un impediment la a câștiga Împă­răția, gândiți-vă ce foc se adună prin răpirea averii altuia. Dar de ce spune ucenicilor Săi, care erau săraci și nu aveau nimic, că un bogat va intra cu greu în Împărăția cerurilor? Îi învață să nu le fie rușine cu sărăcia lor și le arată de ce nu le-a dat voie ca ei să adune averi. După ce El spune că este greu, le arată și că este imposibil și nu doar imposibil, ci că este imposibil în cel mai deplin mod. Le arată aceasta prin comparația făcută cu cămila și cu acul: „Mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu”. Astfel, Hristos demonstrează că există o foarte mare răsplată pentru cei avuți care pot să renunțe la averea lor. El a mai spus și că aceasta trebuie să fie și lucrarea lui Dumnezeu pentru că acela care voiește să împlinească porunca are nevoie și de o mare putere a harului (Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 63).

„La Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă”

Când ucenicii s-au supărat, El a spus: „La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă”. Dar de ce s-au supărat ucenicii dacă ei erau săraci, chiar foarte săraci? S-au supărat din pricina desă­vârșirii altora, pentru că aveau mare dragoste pentru aceștia toți. Deja moșteniseră din dragostea Învă­țătorului. Se tulburaseră și se înspăimântaseră pentru întreaga lume, încât aveau nevoie de o mângâiere pe măsură.

Și astfel, după ce Iisus și-a întors privirea către ei, a spus: „La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă”. Deci, cu o privire blândă și iubitoare, a mângâiat pe cei ale căror inimi erau tulburate și a alungat suferința lor (aceasta a vrut să spună evanghelistul prin „privind la ei”). Apoi i-a înălțat prin cuvintele Sale, punând accentul pe puterea lui Dumnezeu și, astfel, le-a sporit credința. Dacă vrei să afli și cum imposibilul devine posibil, ascultă. Hristos nu a făcut această afirmație, că tot ceea ce este imposibil la om este posibil la Dumnezeu, doar ca tu să stai liniștit și să nu faci nimic și să lași totul în seama lui Dumnezeu. Nu, El a spus asta ca să înțelegi impor­tanța chemării lui Dumnezeu în ajutor în acest concurs greu și ca să alergi cu grabă și cu stă­ruință la harul Său (Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 63.2).

Prin camelă nu se referă la vietate, la animalul de povară, ci la frânghia groasă cu care marinarii își leagă corăbiile lor. Această interpretare, camelă (kamilos) și nu cămilă (kamelos), se bazează pe caracterul omografic al celor două cuvinte din greaca Noului Testament și a fost urmată de unii exegeți moderni. Această comparație nu este lipsită de sens, ci o face să pară o problemă destul de grea, de fapt, aproape imposibilă (Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragmentul 219).

Acupunctură omiletică pentru conștiințele amorțite

Sigur că toți ne temem de înțepături și injecții, ne temem de ac să nu ne rănim cu el, să nu ne înțepăm degetele de vârful lui ascuțit, dar acul poate să fie tămăduitor și restaurator atunci când trezește la viață și revitalizează țesuturi amorțite, funcți­uni blocate sau adună laolaltă fragmente ale creației disparate precum părțile unei broderii stricate care au nevoie de iscusința unui meșter restaurator. Sfinții Părinți ai Bisericii au făcut acupunctură omiletică pe conștiin­țele amorțite ale contemporanilor lor cu acul cuvântului iscusit, înțe­legând Cuvântul Însuși și Crucea Lui ca pe un Ac prin care este strecurat firul Sângelui Domnului care coase la un loc elementele creației disparate, fragmentate și antagonizate de păcatul adamic: „Acul este Cuvântul lui Dumnezeu, care este însuși Fiul lui Dumnezeu. Vârful acului este ascuțit și subțire: subțire după dumnezeirea Sa și ascuțit după întruparea Sa. Acul este drept și fără îndoituri, adică fără defecte. Prin rănile pătimirilor Sale, neamurile au intrat în viața veșnică. Numai acest ac, crucea, poate coase rănile. El a cusut încă o dată haina nemuririi care fusese ruptă de Adam. Acul este Cel care a cusut trupul de duh. Acest ac a unit pe iudei și pe neamuri, precum spune și Apostolul: El este pacea noastră, El care a făcut din cele două - una (Efes. 2, 14). El este acul care refăcut prietenia dintre îngeri și oameni. Acesta este acul care împunge și trece, dar care nu rănește” („Opere incomplete la Matei”, Omilia 33).

Desigur, suntem mai obiș­nuiți cu superba metaforă a țeserii trupului lui Emanuel din Fecioara Maria, porfira cea înțe­legătoare („Canonul de pocăință al Sfântului Andrei Criteanul”) sau imaginea Fecioarei Maria țesând vălul catapetesmei Templului Legii, dar iată, există ima­ginea patristică subtilă a acului dumnezeiesc care reface veș­mântul de slavă al lui Adam, haina desăvârșirii.

Ac și acuitate

Nu știm sigur dacă tânărul bogat a fost înfumurat, cum credea odinioară Sfântul Ilarie de Poitiers, dar era atras spre rigorism și formalism moral, preferând totuși bogăția comodă a Legii, iar nu libertatea itinerantă a Evangheliei. Mai simplu, am putea afirma că se complăcea în mulțu­mire de sine și că era autosuficient: „Tânărul înfumurat se întristează când i se spune să îndrepte nereușita de a asculta de lege. Pentru cei pentru care el este un simbol (învă­țătorii iudeilor), crucea și Pătimirile sunt o piatră de poticneală. În aceasta nu este nici o cale de mântuire pentru tânăr. El se laudă cu legea, dispre­țuiește pe neamuri și refuză să treacă la libertatea Evangheliei; pentru aceasta va fi greu pentru el să intre în Împărăția cerurilor. Puțini, iar în comparație cu mul­țimea neamurilor, chiar foarte rari, erau acei iudei care să creadă. Le era greu să-și plece vo­ința, mult împietrită sub lege, sub învățătura smereniei din Evanghelie. Mai ușor va trece cămila prin urechile acului. O cămilă nu poate încăpea prin urechile acului, nici mărimea uriașului animal nu poate fi cuprinsă de o gură atât de mică. Atunci când am vorbit la început despre îmbrăcămintea lui Ioan Botezătorul, am arătat cum cămila simbolizează neamurile. Pentru că acest animal se supune cuvântului, este stăpânit prin frică și îngenunchează ca să-și ia povara cu o ascultare ordonată. În această comparație, sălbăticia neamurilor a fost îmblânzită prin ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Aceștia pășesc pe calea foarte strâmtă a Împărăției cerurilor, adică a acului, care este propovăduirea cuvântului Evangheliei. Prin el, rănile trupului sunt legate, haina ruptă este cusută înapoi, iar moartea însăși este înțepată. Așadar, aceasta este calea noii învăță­turi. Prin ea, slăbiciunea neamurilor va trece mai ușor decât opulența omului bogat, adică a celui care se mândrește cu Legea” (Sfântul Ilarie de Poitiers, La Matei 19).

Au fost perioade în istorie în care mulțimi de tineri mai mult sau mai puțin bogați au re­nunțat la moștenirea părintească, au alergat în pustie pentru dobândirea acestei haine a desă­vârșirii devenind monahi, si­haștri, pustnici, de dragul Învă­țătorului, urmând acestei chemări radicale a urmării Lui. Privind revirimentul monahal de după căderea comunismului, am putea spune că haina desăvâr­șirii, haina monahală, a redevenit o haină râvnită, o haină la modă. Tinerii care au resuscitat vechile mănăstiri sau au întemeiat altele noi reprezintă în mare parte răspunsuri sau întruchi­pări particulare ale si­tu­a­ției ­descrise în pericopa tânărului bogat. La o adică, aşa cum se spune în popor, Dumnezeu are ac și ață de cojocul fiecăruia, dar haina desăvârșirii se coase în Biserică împreună cu Domnul, în Sfintele Taine, din firele de aur ale sfin­țeniei lui Hristos.