„Credinţa puternică învinge încercările vieţii”

În Duminica a 9-a după Rusalii s-a făcut pomenirea umblării pe mare a Mântuitorului Iisus Hristos şi potolirii furtunii consemnate la Matei 14, 22-34. „Lecția principală sau înțelepciunea sfântă pe care Hristos Învățătorul o dăruiește discipolilor Săi și, prin ei, nouă tuturor, folosind corabia ca pe o catedră de teologie a mântuirii, este aceasta: toate încercările și necazurile pe care le întâmpinăm în viață pot fi biruite cu folos duhovnicesc dacă nu contăm numai pe propriile noastre forțe, ci ne încredințăm mai întâi ajutorului care vine de la Dumnezeu”, a spus Patriarhul României în cuvântul de învățătură rostit în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Reşedinţa Patriarhală.

Întâistătătorul Bisericii noastre a explicat de ce Mântuitorul Hristos S-a retras în singurătate (în munte) pentru a Se ruga, după ce dăduse drumul mulţimilor pe care le săturase în mod minunat, prin înmulţirea a două pâini şi a cinci peşti. „Iisus Se retrage în singurătate pentru a Se ruga, nu pentru că singurătatea sau izolarea ar avea un sens în ea însăşi, ci pentru a umple singurătatea persoanei umane cu prezenţa iubirii lui Dumnezeu prin rugăciune stăruitoare. Cu alte cuvinte, prin rugăciune, singurătatea se transformă în comuniune a omului cu Dumnezeu. Omul care se roagă, chiar dacă trăieşte izolat, în pustie, nu este singur, ci împreună cu Dumnezeu şi cu sfinţii Lui. Omul rugător, chiar dacă se roagă în singurătate, nu este un însingurat, însă omul care nu se mai roagă lui Dumnezeu, chiar dacă se află în mijlocul mulţimilor, devine un însingurat duhovniceşte. În acest sens, un filosof existenţialist din secolul 20 numea civilizaţia occidentală individualistă «mulţimea însingurată». Într-adevăr, unii oameni nu mai comunică intens între ei şi pentru că nu mai comunică intens cu Dumnezeu. Această însingurare în individualism înseamnă, de fapt, o trăire a existenţei ca vid sau lipsă de comuniune. Rugându-Se lui Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos ca Om ne învaţă că puterea iubirii Sale milostive, de a aduna, de a lumina, de a vindeca şi sătura mulţimile, vine din legătura Sa intimă cu Dumnezeu, din smerita şi sfânta rugăciune către Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este în Sine Însuşi comunicare şi comuniune de viaţă şi iubire eternă”, a reliefat Preafericirea Sa.

În continuare, Patriarhul României a precizat că Domnul Iisus Hristos S-a suit în munte pentru a Se ruga, deoarece muntele este un loc înalt, de unire a pământului cu cerul, un loc de înălţare duhovnicească. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a explicat apoi de ce Mântuitorul Iisus Hristos i-a trimis pe ucenici să înainteze pe mare, în timp ce El S-a suit în munte să Se roage. „Învăţătorul duhovnicesc al ucenicilor Săi voia să-i înveţe pe aceştia să se lupte şi singuri, nu doar să primească totul de-a gata, fără nici o luptă, cum au primit pâinile înmulţite. El voia să-i înveţe pe ucenici să treacă prin încercări, prin ispite, prin situaţii potrivnice, pentru ca ei să înţeleagă mai bine cât de necesară este binecuvântarea ajutorului dumnezeiesc în viaţa lor. În acest sens, Evanghelia menţionează: «Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă» (Matei, 14, 24). De obicei, când totul merge bine şi realizăm ceea ce dorim, nu ne mai gândim de la cine vine ajutorul reuşitei din viaţa noastră. Însă, când vin vremuri de încercare sau probleme neaşteptate, atunci ne întrebăm: unde este Dumnezeu? Nu vede El necazul nostru? Ne punem astfel de întrebări mai ales când suntem învolburaţi de ispite şi de necazuri, de boli care par incurabile, de primejdii care năvălesc asupra noastră pe neaşteptate. Adesea, viaţa oamenilor încercaţi de necazuri este asemănătoare cu trăirea momentului de panică de dezorientare şi descurajare a ucenicilor lui Iisus aflaţi în corabia cuprinsă de valurile mării ridicate de vânt potrivnic în timp de noapte”, a arătat Patriarhul României.

Întâistătătorul Bisericii noastre a subliniat că Mântuitorul Iisus Hristos venea spre ucenici, la a patra strajă din noapte, umblând pe mare ca pe uscat, ca să le arate că El este stăpân peste ape ca şi peste uscat, El fiind creatorul cerului şi al pământului, al mării şi al uscatului.

De asemenea, Preafericirea Sa a explicat de ce Mântuitorul i-a permis Sfântului Apostol Petru să meargă pe apă spre El şi de ce, la un moment dat, Sfântul Petru a început să se scufunde: „Sfântul Petru a dorit să coboare din corabie și să umble pe apă nu dintr-o simplă curiozitate egoistă, ci voia să-I arate respect și recunoștință lui Iisus pentru că vine să-i salveze pe ucenicii aflaţi în primejdie. Petru era bucuros să-L întâmpine pe Iisus, după cum un om care așteaptă un oaspete îl întâmpină pe acesta cu bucurie înainte de a intra în casa lui. Totuși, Sfântul Petru nu coboară din corabie decât la porunca sau cu binecuvântarea lui Iisus. De aceea, El a zis către Iisus: «Doamne, dacă ești Tu, porun­cește să vin pe apă la Tine» (Matei 14, 28). Astfel, Sfântul Petru arată smerenia și ascultarea sa fața de Domnul Iisus Hristos, Învă­ță­torul său și al celorlalți ucenici. După ce Iisus i-a zis lui Petru: «Vino», acesta a început să umble pe apă spre Iisus. Cât timp Sfântul Petru privea numai spre Iisus, el umbla pe apă ca și Iisus. Când însă Sfântul Petru a privit spre vânt și s-a temut, atunci a început să se îndoiască în sinea lui și să se scufunde în apă (...). Evanghelia ne arată că atât timp cât credința noastră rămâne relație vie și neclintită cu Hristos-Dumnezeu, putem fi salvați tocmai pentru că El ne ajută să nu ne în­robim stihiilor lumii materiale, nici să nu ne pierdem cu firea când ne aflăm în furtuna încercărilor vieții. Dacă însă credința sau iubirea noastră față de Hristos slăbește și începem să ne în­fricoșăm de puterile schimbătoare ale lumii materiale mai mult decât Îl iubim pe Dumnezeu, atunci începem să ne scufundăm în nesiguranță, disperare și teamă”.

La final, Preafericirea Sa a precizat că barca sau corabia aflată pe marea învolburată este simbolul Bisericii prezente în lume. „Înțeleasă în mod simbolic, corabia reprezintă Biserica încercată de valurile sau furtunile istoriei, de persecuții, de erezii, de forțe întunecate potrivnice ei. Vântul care este potrivnic corabiei reprezintă vremurile sau situațiile în care Biserica întâlnește ostilitate și respingere în lucrarea ei sfinţitoare de-a trece pe oameni de la viața pământească efemeră la viața cerească eternă. Corabia din Evanghelie mai înseamnă Biserica aflată într-o lume învolburată de păcate şi de patimi egoiste individuale sau colective (...). Unii Sfinți Părinți au înțeles corabia izbită de valuri ca fiind și imaginea sufletului omului credincios în lupta sa cu încercările vieţii și patimile tulburătoare”, a spus Patriarhul României.