Credinţă şi cultură în istoria poporului român

Aniversarea Zilei Culturii Naţionale, ziua de naştere a poetului naţional Mihai Eminescu, care şi-a iubit deopotrivă ţara, cultura şi cre­dinţa strămoşească, ne în­deamnă la o reflecţie asupra sensurilor profunde privind credinţa şi cultura în viaţa poporului român.

Distincte, dar nedespărţite, credinţa şi cultura la români s-au aflat într-o relaţie de comuniune, din care au rezultat mari valori ale spiritualităţii româneşti.

Enciclopedia Concisă Bri­tanica defineşte cultura ca fiind „ansamblul cunoştinţelor, cre­dinţelor şi comportamentelor umane ce reprezintă atât rezultatul, cât şi o componentă a capacităţii umane de a studia şi de a transmite cunoştinţele către generaţiile următoare. Astfel, cultura constă în limbă, idei, credinţe, obiceiuri, tabuuri, coduri, instituţii, instrumente, tehnologii, lucrări de artă, ritualuri, ceremonii şi simboluri. A jucat un rol crucial în evoluţia umană, oferind fiinţelor umane posibilitatea de a adapta mediul la propriile scopuri, mai degrabă decât să depindă exclusiv de selecţia naturală. Fiecare societate umană are propria cultură sau propriul sistem socio-cultural. Diferenţele dintre culturi sunt atribuite unor factori precum: habitate fizice şi resurse diferite; sfera posibilităţilor inerente în domenii cum ar fi limba, ritualul şi organizarea socială; fenomenele istorice cum ar fi dezvoltarea legă­turilor cu alte culturi. Atitu­dinile, valorile, idealurile şi credinţele individuale sunt în mare măsură influenţate de cultura (sau culturile) în care trăieşte persoana. Schimbarea culturală are loc ca rezultat al schimbărilor ecologice, socio-economice, politice, religioase şi al altor schimbări fundamentale care afectează o societate.“1

Din acest citat mai extins se vede că religia sau credinţele religioase şi simbolurile, ceremoniile şi ritualurile inspirate de ele sunt parte integrantă din cultura poporului.

Relaţia dintre religia creş-tină şi cultură este subliniată mai direct într-un Dicţionar enciclopedic de etică creştină, apărut la Paris în anul 2013, din care cităm un scurt pasaj:

 „Religia a ocupat întotdeauna un loc special în ana­liza culturală. Practica religioasă este strâns legată de ansamblul sferei culturale şi contribuie, prin creaţii artistice, literare şi arhitecturale care îmbogăţesc cultura unei întregi societăţi, chiar şi în ochii acelor persoane care nu aderă la o tradiţie religioasă. Bogăţia simbolică a creştinismului a făcut posibil un voca­bular şi stiluri pe care nu putem să le ignorăm dacă vrem să înţelegem formele şi conţi­nutul moştenirii culturale.“ 2

Din punct de vedere teologic, religia sau credinţa religioasă este relaţia directă şi cultivată a omului cu Dumnezeu - Creatorul lumii, iar cultura este modul în care omul (persoane şi popoare) înţelege şi foloseşte lumea creată de Dumnezeu; cultura este totalitatea relaţiilor cultivate de om în contactul său cu existenţa înconjurătoare: de la modul în care omul cultivă pământul şi studiază stelele până la felul în care cultivă prietenia şi poezia.

Prin cultură, omul exprimă atât modul său de viaţă în lumea aceasta, cât şi crezul şi înţelegerea pe care el le are despre viaţă şi despre rolul său în lume. În starea ei originară şi normală, aşa cum este ea voită de Creator, întreaga existenţă activă a omului este într-un fel cultică, religioasă, întrucât ea se desfăşoară în prezenţa şi în creaţia lui Dumnezeu. Omul, ca fiinţă pământească inteli­gentă, liberă şi iubitoare, a fost creat „după chipul lui Dum­nezeu“ (cf. Facere 1, 26) ca să reprezinte şi să preamă­rească pe pământ pe Dumnezeu-Creatorul, prin ceea ce el este şi face în lumea acesta. Însă păcatul, ca slăbire sau rupere a legăturii vii a omului cu Dumnezeu-Creatorul său, determină pe om să nu mai perceapă suficient prezenţa spirituală a Creatorului în creaţie, în lumea creată de El. În această situaţie, lumea oamenilor, ca mediu natural şi societate, nu mai este pentru om şi o lume a lui Dumnezeu-Creatorul universului, iar cultura pierde în conştiinţa omului secularizat dimensiunea sa cultică de recunoaştere şi apreciere a darurilor creatoare pe care Dumnezeu-Creatorul le-a sădit în oamenii creaţi după chipul Lui, ca prin ele să poată fi cultivată comuniunea de viaţă şi iubire cu Dumnezeu şi întreolaltă.

O analiză teologică şi spirituală a istoriei umanităţii arată că atunci când slăbeşte credinţa oamenilor în Dumnezeu-Creatorul, cultura lor se umple de idoli sau dumnezei falşi, care sunt adesea proiecţii ale patimilor egoiste colective. Însă credinţa adevărată, ca relaţie a omului cu Dumnezeu-Creatorul, distinct de lume, dar nu absent din ea, ajută pe om să-şi păstreze atât conştiinţa sa de fiinţă raţională şi liberă în raport cu celelalte creaturi, cât şi conştiinţa sa de fiinţă responsabilă în faţa Creatorului, a lui Dumnezeu.

Întrucât prin credinţă omul cultivă relaţia sa cu Dum­nezeu-Creatorul, cultul religios reprezintă forma esenţială a culturii sufletului. În acest sens se confirmă adevărul că „sufletul culturii este cultura sufletului “. În cult, cultura şi credinţa nu apar în dihotomie, ci se armonizează. În limba latină şi în limba română, cultul şi cultura au, din punct de vedere etimologic, o rădăcină comună, implică ideea de cultivare, dar şi de relaţie cu cineva sau cu ceva. În jurul cultului creştin s-a dezvoltat cultura noastră românească tradiţio­nală. Este îndeobşte cunoscut că primele forme de cultură evoluată sunt legate de cult (cărţi, şcoli, artă etc.). Credinţa creştină sfinţeşte sufletul poporului şi transfigurează cultura într-o comuniune între generaţii, iar cultura, la rândul ei, ajută credinţa să se exprime în mod dinamic şi durabil.

Aşadar, credinţa şi cultura nu sunt două entităţi paralele, ci, deşi distincte, ele se în­trepătrund şi se conţin reciproc. Cultura oferă sol fertil credinţei, iar credinţa face să rodească perenitatea culturii ca pe o liturghie a identităţii unui popor, săvârşită în devenire şi dăinuire spre slava lui Dumnezeu-Domnul istoriei şi demnitatea neamului.

Din punct de vedere teologic, tot ce este autentic, curat şi sfânt în cultura unui popor devine cunună sau coroană de lumină a acestuia în Împărăţia lui Dumnezeu, unde „neamurile (popoarele) îşi vor aduce slava şi cinstea lor “ - după cum spune ultima carte a Noului Testament, Apocalipsa (21, 26).

Credincios lui Hristos şi deci iubit de Hristos, Care „ieri şi azi şi în veci este acelaşi “ (Evrei 13, 89), poporul român exprimă în cultura sa creştină ceea ce rodeşte din întâlnirea credinţei sale statornice în Dumnezeu cu istoria frământată şi schim­bătoare a oamenilor.

Spiritualitatea românească a arătat într-un mod propriu, corespunzător poziţiei sale geografice particulare între O­rient şi Occident, o mare putere de sinteză culturală. Părintele Dumitru Stăniloae formula lapidar această sinteză creş­tinată, spunând că noi, ro­mânii, avem simţul misterului din tradiţia creştină ortodoxă răsăriteană şi luciditatea la­tină. „Spiritul de sinteză complexă al neamului nostru -spune el - nu se explică numai din persistenţa lui din veacuri imemorabile în spaţiul de mij­loc între Occident şi Orient, ci şi în îmbinarea în el a caracterului latin şi a creştinismului ortodox. De altfel, caracterul nostru latin nu e străin de vechimea fiinţei noastre de traci, care nu s-au mutat niciodată din acest spaţiu de mijloc între Occident şi Orient, ci şi din îmbinarea în el a caracterului latin şi al creştinismului ortodox “ 3.

Simţul misterului sau al tainei, care nu are nimic de-a face cu obscurantismul, este o capacitate spirituală deosebită de a citi dincolo de evenimen­tele istoriei lumina prezenţei active a lui Dumnezeu în ea. Simţul misterului ca legătură nevăzută a omului cu Dum­nezeu a dat poporului român tăria de a respinge necredinţa sau ateismul ca fiind contrare naturii şi vocaţiei sale.

Pe de altă parte, luciditatea latină, în înţelesul de simţ al măsurii şi al deschiderii spre universal, a ajutat creştinismul românesc să evite atât răz­boaiele sângeroase confesionale şi disputele sterile de ordin spe­culativ dogmatic, cât şi sentimentalismul mistic, nebulos şi fanatic. Luciditatea latină ne-a ajutat să evităm extremele şi a dat spiritualităţii noastre buna-cuviinţă şi simţul binecuvântat al vieţii în comuniune.

Aceste trăsături esenţiale ale culturii şi spiritualităţii româneşti trebuie cultivate constant, deoarece statornicia românească, exprimată lapidar şi popular în cuvintele: „iar noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem“, este astăzi greu încercată de fenomenul emigraţiei, al secularizării şi al globalizării.

Mihai Eminescu a cunoscut bine viaţa şi istoria poporului român, precum şi rolul Bisericii şi al credinţei în dezvoltarea culturii şi a limbii române ca veşmânt viu al învăţăturilor de credinţă şi al cultului liturgic. Făuritor al limbii române lite­rare moderne, Eminescu a înţeles că între multe daruri moştenite de la înaintaşi în patrimoniul spiritual al neamului românesc, cel mai mare dar este limba naţională în care ne exprimăm identitatea şi comuniunea între generaţii, în care chemăm pe Dumnezeu în rugăciune, în care descriem frumuseţile locurilor natale şi ale sufletului românesc. Astfel, el a numit Biserica Ortodoxă „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului (…)“ 4; fiind „păs­trătoarea elementului latin (…) care a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise (…)“ 5.

Opera poetului naţional Mi­hai Eminescu ne arată comuniunea şi rodirea luminoasă a credinţei şi a culturii poporului român, fiind un îndemn la o mai bună cunoaştere a identităţii şi demnităţii noastre ro­mâneşti, a dezvoltării şi dăi­nuirii noastre spirituale în istorie, în dialog cu popoarele lumii.

Astăzi, felicităm şi binecuvântăm pe toţi cei care cinstesc memoria şi citesc opera poetului naţional Mihai Eminescu, precum şi pe toţi cei care contribuie la îmbogăţirea culturii româneşti cu valori perene!

 

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

Cuvânt rostit în cadrul Adunării Generale a Academiei Române, cu prilejul Zilei Culturii Naţionale, ziua de naştere a poetului naţional Mihai Eminescu, joi, 15 ianuarie 2015.

 

Note:

1 Enciclopedia Concisă Britanica, Editura Litera, Bucureşti, 2009, p. 614.

2 Dictionnaire encyclopédique d´éthique chrétienne, Les Éditions du Cerf, Paris, 2013, p. 529.

3 Dumitru Stăniloae, „Reflecţii despre spiritualitatea poporului român“, Editura Scrisul Românesc, Craiova 1992, p. 14.

4 Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882, în „Opere“, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, vol. 13, pp. 168-169.

5 Idem, „Liber-cugetător, liberă-cugetare“, Timpul, 2 februarie 1879, în „Opere“, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, vol. 10, p. 187.