Credinţă şi fapte, o formulă completă?

Unul dintre clişeele care au apărut de-a lungul timpului în istoria teologică este cel al considerării credinţei şi faptelor drept singurele trepte monolitice ale vieţii spirituale. Acest clişeu s-a extins şi asupra teologiei romano-catolice, considerată ca punând un accent excesiv asupra faptelor în detrimentul credinţei, în timp ce teologia protestantă părea preocupată doar de credinţă (principiul sola fide) şi respingea în consecinţă în mod total "faptele".

În realitate, Sfinţii Părinţi nu au tranşat niciodată lucrurile în categoriile monolitice moderne ale "credinţei" şi "faptelor"... Ce se află la mijloc între credinţă şi fapte? Aşa cum afirmam în debutul acestui material, acest clişeu teologic a afectat nu doar teologia ortodoxă, ci şi percepţia acesteia asupra celei romano-catolice şi protestante. Dacă teologia romano-catolică a fost percepută ca punând un accent excesiv asupra faptelor, având în vedere în special teoria meritelor, cea protestantă a fost privită ca punând accent exclusiv asupra credinţei (vezi principiul sola fide). Trebuie să remarcăm că această împărţire a bazei spirituale în credinţă şi fapte nu prea poate fi susţinută din punct de vedere patristic cu uşurinţă. Întâlnim exemple la Părinţii pustiei care vorbesc despre credinţă ca o faptă în sine, ca început, continuare şi desăvârşire a vieţii spirituale. Pe de altă parte, faptele nu au fost niciodată privite într-un mod strict extern. Atunci când un credincios vorbeşte de obicei de fapte, el înţelege în primul rând acele virtuţi mai mult sau mai puţin exterioare (milostenie, post, asceză trupească în general). Din păcate, acest aspect nu apare în scrierile Sfinţilor Părinţi doar în această direcţie. Avem şi o serie de virtuţi interioare importante care pot fi privite ca fapte, dar care nu implică neapărat acţiuni externe (trezvia, pocăinţa etc.). Este momentul să remarcăm că la Sfinţii Părinţi nu se întâlnesc aceste categorii pur monolitice ale credinţei şi faptelor. Părinţii preferă să vorbească mai mult de virtuţi decât de fapte, iar credinţa la ei nu are deloc acel caracter pur teoretic şi sentimental subliniat de scolasticism, ci unul eminamente existenţial, care transformă întreaga fiinţă a celui care o experiază. Ce fapte exterioare poate face spre exemplu un pustnic sau cum putem să nu remarcăm latura orizontală şi practică a credinţei care ne întăreşte în majoritatea acţiunilor vieţii noastre creştine? Din păcate, această viziune statică asupra vieţii spirituale care apare în perioada apologetică a Ortodoxiei de după Reforma protestantă, ca formă de contracarare a "exceselor" romano-catolice şi protestante, nu reprezintă nimic altceva decât o formulă menită să sintetizeze atât importanţa credinţei în contra romano-catolicismului, cât şi puterea faptelor în contra extremei protestante. Astăzi vom discuta un studiu de caz inspirat de scrierile Părinţilor sinaiţi, legat de diferenţierea esenţială între virtuţile (faptele) exterioare şi interioare care sunt atât de importante pentru viaţa monahală, urmând ca, într-un material viitor, să vedem cum privesc Părinţii aspectele practice ale credinţei, ca bază a vieţii spirituale. Spre o susţinere a "treptelor" faptelor... Vorbind despre felul în care o persoană poate deveni monah, Cuviosul Isihie Sinaitul distinge între lepădările externe şi cele ale lepădărilor interioare. "Cel ce s-a lepădat de lucruri, de pildă de femeie, de bani şi de cele asemenea, a făcut pe omul din afară monah, dar încă nu şi pe cel din lăuntru. Dar cel ce s-a lepădat şi de înţelesurile pătimaşe ale acestora l-a făcut şi pe cel din lăuntru, care este mintea. Pe omul din afară uşor îl face cineva monah, numai să vrea; dar nu puţină luptă se cere pentru a face pe omul din lăuntru monah" ("Cuvânt despre trezvie", I, 70, în: Filocalia, vol. IV, trad. pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 57). Aşadar, pentru a atinge desăvârşirea spirituală, nu este suficient să facem doar nişte fapte exterioare, ci să pătrundem în propriul interior şi să ne curăţim de înţelesurile pătimaşe ale lucrurilor. Ce reprezintă aceste înţelesuri pătimaşe? Ele semnifică o anumită dorinţă de a poseda acele lucruri în sine, fără a permite vederea raţiunilor necreate sau a sensurilor divine pe care acestea le poartă. Mintea nu se îndreaptă spre Dumnezeu, ci spre propria plăcere sau satisfacţie. Faptele bune cuprind aşadar şi nişte acte spirituale, nu unele pur pragmatice aşa cum înţeleg greşit mulţi creştini. Pragmatismul este condamnat ca fiind insuficient pentru dobândirea unei vieţi spirituale autentice, într-un fragment cuprinzător de Filotei Sinaitul: "Mulţi dintre monahi nu cunosc amăgirea minţii ce le vine de la draci. Se îndeletnicesc cu făptuirea, neavând grijă de minte. Fiind simpli şi neformaţi, plutesc în viaţă fără să guste, socot, curăţia inimii, ignorând cu totul întunericul patimilor dinăuntru. Drept aceea, toţi câţi nu cunosc lupta de care vorbeşte Pavel, şi nu sunt îmbibaţi de bine prin cercare, socotesc căderi numai păcatele cu lucrul, neluând în seamă înfrângerile şi biruinţele cu gândul, deoarece nici privirea nu le poate vedea, fiind tăinuite şi cunoscute numai de Dumnezeu, Conducătorul luptei şi conştiinţei celui ce luptă. Acestora socot că li s-a spus cuvântul din Scriptură: "Şi au spus pace, dar nu era pace". Deci sunt între fraţi, din simplitate, unii de felul acesta. Ei doresc şi se silesc cât pot să se ferească de faptele rele cu lucrul. Dar în cei ce au dorinţa să-şi cureţe vederea sufletului e o altă lucrare a lui Hristos şi o altă taină" ("Capete despre trezvie", 97, în: Filocalia, vol. IV, trad. pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 107). Ne putem întreba pe bună dreptate: sunt suficiente faptele "exterioare" pentru dobândirea mântuirii? ... şi o recunoaştere a necesităţii unei noi afirmaţii centrale Deşi Filotei Sinaitul afirmă clar inferioritatea lucrării exterioare care nu reprezintă decât debutul vieţii spirituale, este destul de evident că un credincios se poate mântui chiar şi numai cu atât. Isihie Sinaitul afirmă următoarele: "Precum e cu neputinţă a trăi viaţa aceasta fără a mânca şi a bea, tot aşa e cu neputinţă ca, fără paza minţii şi curăţia inimii, care este şi se numeşte trezvia, să ajungă sufletul la o stare duhovnicească şi plăcută de Dumnezeu, sau să se izbăvească de păcatul cu mintea, chiar de se sileşte cineva, de teama muncilor, să nu păcătuiască. Dar şi cei ce se reţin printr-o anumită sforţare de la păcatul cu fapta vor fi fericiţi înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a oamenilor, fiindcă au luat cu sila Împărăţia cerurilor" ("Cuvânt despre trezvie", II, 7-8, în: op.cit., p. 64). Faptele exterioare par a fi suficiente pentru câştigarea Împărăţiei cerurilor. Arătăm cel puţin că Îl vrem pe Hristos, chiar dacă suntem departe de o viaţă duhovnicească. Aşadar, în finalul acestui material, afirmăm cu tărie că exprimarea ideii că numai credinţa şi faptele sunt suficiente pentru dobândirea mântuirii este incompletă, chiar dacă este relativ corectă în esenţă. Sunt două elemente care ne împing la această concluzie. În primul rând, faptul că virtuţile interioare nu sunt suficient subliniate de această exprimare, un creştin putând fi indus în eroare că, pentru a deveni desăvârşit, el are nevoie doar de manifestări pur exterioare (cum sunt milostenia, postul, metaniile etc.), fără a fi atent şi la viaţa spirituală interioară şi mai ales la atacul gândurilor pătimaşe. Pe de altă parte (şi aceasta este o idee pe care o vom discuta în alt material), în această exprimare laconică nu găsim nimic liturgic. Unde sunt Sfintele Taine şi importanţa lor pentru mântuire? În zona faptelor sau în zona credinţei? Sau în ambele? De aceea, considerăm că o exprimare mult mai potrivită este cea a Sfântului Iustin Popovici, care vorbeşte de "Sfintele Taine şi Sfintele Virtuţi" ca esenţiale pentru mântuire, decât această expresie clasică a "credinţei şi faptelor" care poartă o coloratură mai mult apologetică decât tradiţională...