Credinţa şi mărturisirea ei publică

Evenimentele recente din ţara noastră, care au atins problema orei de religie din şcolile publice, se rezumă în definitiv la raportul credinţă-necredinţă, adică la aceste două atitudini prin care omul îşi pune amprenta în toate domeniile de activitate, se manifestă în societate şi marchează istoria lumii. Dacă ideologia comunistă a luptat cu ardoare pentru eliminarea religiei din spaţiul public, sistemul capitalist contemporan încearcă să privatizeze religia, obligându-ne să credem că religia este „o chestiune personală“, de natură privată şi nu trebuie afirmată în societate. Sub masca unei pretinse neutralităţi, necredinciosul vine cu necredinţa lui în spaţiul public, iar credinciosului îi interzice să-şi afirme credinţa. Nu există neutru în materie de religie. Pe Dumnezeu unii Îl afirmă, alţii Îl neagă, dar nu-L pot evita. A nu avea religie nu înseamnă neutralitate, căci lipsa credinţei este echivalentul necredinţei, adică un act contrar credinţei în Dumnezeu. De fapt, ateul este tot un „credincios“: el are crezul lui care mărturiseşte că omul se pune în locul lui Dumnezeu. Pe omul acesta îl macină nu dorinţa de neutralitate a spaţiului public, ci este iritat de manifestările credinţei de către oamenii care îşi formează viaţa raportându-se la Dumnezeu şi la voia Lui.

Privatizarea credinţei contrazice Sfânta Scriptură şi natura omului. Pe de o parte, Cartea Facerii ne învaţă că Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor, nu era un Duh privat. Cincizecimea are funcţie personal-comunitară, nicidecum privată-individualistă. Prezenţa Lui este atât în viaţa interioară a fiecărui credincios, dar şi în sfera publică a fiecărei societăţi şi în toată creaţia. Pe de altă parte, cât de falsă este dorinţa unora de a nu amesteca viaţa religioasă cu activitatea profesională, de parcă omul credincios îmbracă haina credin-ţei numai acasă şi atunci când merge la biserică, iar în restul timpului este alt om, are altă faţă şi altă viziune asupra vieţii. Nu-mi pot imagina un medic spovedindu-se şi împărtăşindu-se la Sfânta Liturghie duminica, iar a doua zi să fie recunoscut ca specialist în avorturi.

De ce este atât de grea pentru unii credinţa în Dumnezeu? Pentru că nu Îl văd? Am întâlnit întrebarea: de ce nu Se arată Dumnezeu, să-L văd cu ochii mei, ca să nu mai fie nevoie de credinţă? Unul dintre răspunsuri este acela că Dumnezeu tocmai de aceea „S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui“ (Ioan 1, 14), deoarece ştia că-i va fi dificil omului marcat de opacitatea materiei căzute ca să-L cunoască şi să-L vadă. „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut“ (Ioan 1, 18). Dumnezeu S-a arătat în Fiul Său, Iisus Hristos, iar credinţa creştină nu constă în recunoaşterea anumitor ade-văruri religioase sau morale, ci în acceptarea arătării în Iisus Hristos a Dumnezeului - Sfânta Treime.

Şi totuşi, de ce nu Se mai vede Hristos? Părintele Dumitru Stăniloae răspunde prin aceea că Hristos n-a Înviat dintr-odată, ca să nu creadă oamenii că moartea Sa nu a fost reală; nu S-a înălţat dintr-odată după Înviere pentru a convinge pe oameni despre Învierea Sa adevărată şi pentru a arăta legătura Sa reală cu oamenii, în viaţa lor de pe pământ. Mai mult nu putea să rămână pe pământ după Înviere, din două motive: a) ca să nu creadă oamenii că viaţa cu trupul înviat ar fi o întoarcere momentană în lumea pământească (ca în cazul lui Lazăr); b) pentru a lăsa oamenilor latitudinea să se decidă liber întru a crede în El sau nu. Dacă ar fi rămas cu trupul înviat între noi, eram obligaţi să-L recunoaştem ca Dumnezeu, aşadar prin credinţă ne apără libertatea, nu ne obligă să-L acceptăm şi să I ne închinăm ca nişte roboţi sau marionete, ci El ne vrea liberi şi să-L iubim din iubire... Dragoste cu sila nu se poate!

Credinţa pe care o mărturisesc este răspunsul la revelaţia lui Dumnezeu, iar această revelaţie am primit-o de la Biserică, de la care ştiu că suntem „zidiţi pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos“ (Efes. 2, 20). Credinţa în Învierea lui Hristos o am de la încrederea conferită persoanelor cu autoritate - Apostolii şi urmaşii acestora -, cred în cuvintele şi dovezile martorilor oculari vrednici de crezare (1 Ioan 1, 1-4), care şi-au dat viaţa pentru Hristos şi pentru ca Învierea să fie propovăduită în toată lumea. Siguranţa propovăduirii lor se află în instinctul naturii umane: unii oameni mor din cauză că sunt minţiţi de alţii, dar nimeni nu moare pentru o minciună inventată de el. Apostolii nu mureau pentru o minciună născocită de ei cu care au cucerit lumea prin puterea lui Hristos Cel înviat.

De fapt, cele mai multe lucruri în lumea aceasta le aflăm prin credinţă: la şcoală am învăţat despre Revoluţia Franceză (autorul separaţiei radicale dintre domeniul public şi cel privat care marchează cultura europeană), pentru că am acordat încredere profesorului de istorie şi manualului de istorie universală; iau medicamente deoarece acord încredere medicului că acestea mă vor însănătoşi. Sfântul Chiril al Ierusalimului învaţă că agricultura se face prin credinţă, fiindcă agricultorul depune atâtea osteneli cu credinţa că pământul va rodi şi-l va răsplăti. Teologi ortodocşi contemporani afirmă cu tărie că ştiinţa, cercetarea, se face prin credinţă, găsind unele forme de credinţă în ştiinţă, cum ar fi raţionalitatea sau inteligibilitatea lumii în care trăim sau încrederea omului de ştiinţă în veridicitatea lucrărilor colegilor săi şi a predecesorilor.

Există în societatea noastră două expresii care alterează adevărata credinţă. Prima se traduce prin „cred în Dumnezeu, dar în felul meu“, pe care o întâlnim la unii oameni care vor să-şi coafeze un crez individual şi să ia din Hristos numai ce le place şi ce se pliază pe laxismul lor moral. „Cred în Dumnezeu“ înseamnă că mă încredinţez Lui cu toată viaţa mea, că-L iubesc şi că ascult de El la nesfârşit. Însă expresia superficială  şi păguboasă - „cred în felul meu“ - înseamnă mai degrabă că eu cred în Cineva, dar fac ceea ce vreau eu, şi nu ce a stabilit Acela. Mă ataşez de Dumnezeu, dar în condiţiile puse de mine.

Cea de-a doua expresie, la fel de falsă, sună cam aşa: „am credinţa în suflet, nu am nevoie să merg la Biserică“ şi este ciudată, tristă, dar uşor de combătut. Ciudată, deoarece credinţa presupune experienţă nouă şi motivantă, năzuinţă spre Dumnezeu, însă cel care rosteşte aceste cuvinte este total inexpresiv în privirea lui. Tristă, pentru că acela are credinţa despre Hristos nu din altă parte, ci tocmai de la Biserica întemeiată şi în care este prezent Însuşi Mântuitorul înviat. Combaterea acestei expresii trebuie să aibă totdeauna la bază îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită“ (Gal. 6, 1). De aceea trebuie să întrebăm: ce fapte duhovniceşti ai săvârşit pentru a avea un asemenea succes? Dacă Îl ai pe Dumnezeu în suflet, ce cale de rugăciune ai urmat? Când ai simţit venirea lui Dumnezeu în suflet? Este imposibil să uiţi ziua în care Atotputernicul a venit în casa sufletului tău şi ţi-a zis că nu ai nevoie de Biserica Lui! Cum ţi-ai curăţit sufletul pentru Întâlnirea cea mare şi cum Îl păstrezi pe Dumnezeu acolo, în sufletul tău? Dacă te rogi în afara Bisericii s-ar putea să confunzi pe Dumnezeu cu mintea ta şi acest gen de privatizare a credinţei este o relaţie falsă, o raportare individualistă la Dumnezeul comuniunii supreme de iubire, care ne cheamă la iubire de semeni şi de creaţie. „Cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească“ (1 Ioan 4, 20).

Credinţa este întâlnirea mea personală cu Mântuitorul Hristos Cel înviat, înrădăcinată în credinţa comună a Bisericii Sale, care în urma experienţei vii şi reale mi-a atins inima şi, ca atare, nu pot să nu mi-o manifest. De la Cincizecimea personală, fiecare are dreptul şi misiunea sfântă de a mărturisi credinţa în cel mai obiectiv eveniment din lume - Învierea lui Iisus Hristos -, şi de a adânci această simţire a relaţiei Lui cu noi. Cred în Dumnezeu pentru că Dumne-zeu mi-a dăruit această credinţă ca „roadă a Duhului“ (Gal. 5, 22) şi mă bucur când aud despre cineva că este credincios, pentru că ştiu că atunci se aseamănă cu Dumnezeu „Care este credincios, prin Care aţi fost chemaţi la împărtăşirea cu Fiul Său, Iisus Hristos“ (1 Cor. 1, 9). (Pr. dr. Marcel Stavără)