Credință și cunoaștere
Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, Epistola 235, în Părinți și Scriitori Bisericești (2010), vol. 3, pp. 376-377
„Care-i mai întâi, cunoașterea sau credința? În orice caz, în științele omenești, noi susținem că credința este cea care precedă cunoașterea, pe când în domeniul Teologiei creștine, chiar dacă ar spune cineva că cunoașterea trebuie să premeargă, noi nu-l contrazicem, dar să fie vorba de o cunoaștere care corespunde puterii de înțelegere a omului. Pentru că în domeniul științei trebuie mai întâi să crezi că o literă anumită se cheamă a, iar dacă înveți cum se scrie și cum se pronunță, atunci vei pricepe și sensul exact al valorii ei. Când vorbim însă de credința în Dumnezeu, ceea ce premerge întâi este ideea despre existența lui Dumnezeu, iar aceasta o deducem din lucrurile create. Faptul că Dumnezeu e Înțelept, e Puternic, e Bun și că are toate celelalte însușiri îl deducem ușor din comparația cu lumina creaturilor, pentru că așa Îl cunoaștem și ca Stăpân al nostru, al tuturor. Și întrucât Dumnezeu e Ziditorul întregii lumi, iar noi facem parte din lume, urmează că Dumnezeu e și Creatorul nostru. Acestei cunoașteri îi urmează apoi credința, iar din această credință izvorăște închinarea. Acum însă, întrucât cuvântul cunoaștere are multe semnificații, cei ce-i batjocoresc pe oamenii mai simpli și fac paradă din cuvintele mai puțin obișnuite, punând tot felul de întrebări, sunt asemenea celor ce fac exhibiții prin teatre, aruncând în sus pietre și prinzându-le una după alta. Deși termenul cunoaștere se aplică multor [lucruri], iar ceea ce este în sine [un lucru] poate fi cunoscut după număr, mărime, putere, modul existenței, momentul nașterii și după ființă, totuși aceștia concentrează totul într-o întrebare și ne presează să mărturisim ce este ființa în sine, iar când văd că noi nu ne pripim să le răspundem, ne pecetluiesc cu învinuirea rușinoasă a lipsei de evlavie. Ceea ce însă mărturisim e faptul că, în realitate, cunoaștem despre Dumnezeu atât cât se poate cunoaște, dar că e cu neputință să știm ceea ce trece dincolo de puterea noastră de judecată. Așa încât, dacă mă întrebi ce-i nisipul și eu voi răspunde că știu, atunci desigur că vei râde de mine dacă ai cere să-ți spun îndată și câte fire de nisip sunt.”
Origen, Contra lui Celsus, Cartea I, Cap. XI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1984), vol. 9, p. 38
„Cel care are nu numai credință, ci privește sau analizează problemele și cu ajutorul rațiunii, va prezenta el însuși argumentele care-i vin în minte și de care s-a convins după o cercetare amănunțită. Nu pare oare mai adevărată părerea că, întrucât toate faptele omenești depind de credință, se cade să credem mai mult în Dumnezeu decât în argumentările raționale? Cine ar pleca oare într-o călătorie pe mare, sau cine ar lua o hotărâre de căsătorie, de procreare de prunci, sau cine ar arunca semințele în brazdele pământului dacă n-ar crede că toate aceste lucruri vor ieși bine, cu toate că s-ar putea întâmpla și contrariul și chiar se și întâmplă? Dar, cu toate acestea, tocmai credința într-un rezultat fericit și pe potriva dorințelor este cea care dă oamenilor curajul întreprinderii de a ieși din nesiguranță și primejdii.”
Origen, Contra lui Celsus, Cartea I, Cap. XIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1984), vol. 9, p. 40
„(...) După cum cere Scriptura, e mai bine să accepți o învățătură prin intermediul gândirii şi prin înțelepciune decât să ajungi la ea numai printr-o credință simplă, dar că în anumite împrejurări Logosul o preferă şi pe aceasta din urmă pentru ca să nu lase pe oameni fără nici o pârghie sufletească, după cum mărturiseşte Pavel, adevăratul ucenic al lui Iisus, atunci când zice: de vreme ce întru înțelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înțelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. De unde rezultă foarte clar că prin înțelepciunea lui Dumnezeu se cădea să Se facă Dumnezeu cunoscut omului. Iar, întrucât nu s-a făcut aşa, Dumnezeu a găsit de cuviință să-i mântuiască pe credincioşi nu pur şi simplu prin nebunie, ci prin nebunia propovăduirii.”
(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)