Creştinism, cultură, civilizaţie

Pentru mulţi gânditori contemporani, modernitatea nu reprezintă în mod

necesar un progres în existenţa umanităţii. În ciuda beneficiilor indiscutabile oferite de achiziţiile tehnologice ale ultimelor secole, trecerea abruptă de la calmul şi tihna Evului Mediu la tumultul accelerant al prezentului poate avea efecte neaşteptate asupra plăpândei fiinţe umane. Filosoful rus Nicolae Berdiaev evaluează această evoluţie în termenii unei succesiuni între două etape esenţiale din istoria umanităţii: trecerea de la cultură la civilizaţie. În timp ce cultura se fundamentează pe temeiuri eminamente spirituale, civilizaţia presupune cu precădere o perfecţionare neîncetată a mijloacelor materiale. Nici una, nici cealaltă nu reprezintă, prin sine, o soluţie pentru fiinţa umană limitată în toate privinţele, dar veşnic însetată de infinit. Atât cultura, cât şi civilizaţia îl pot sluji autentic pe om doar în măsura în care acesta este deschis spre o neîncetată transfigurare a vieţii, proces care începe aici şi va dăinui în veşnicie, după cum subliniază, în cele ce urmează, Nicolae Berdiaev. Modernitatea: întâlnirea dintre spirit şi tehnică Trecerea culturii în civilizaţie este legată de modificarea radicală a relaţiei omului cu natura. Toate schimbările sociale în destinul umanităţii sunt legate de un nou raport al omului cu natura. Materialismul economic a surprins acest adevăr într-o formă accesibilă conştiinţei civilizaţiei. Era civilizaţiei a început cu implementarea victorioasă a maşinilor în viaţa umană. Viaţa încetează să mai fie organică, îşi pierde legătura cu ritmul naturii. Între om şi natură se interpune mediul artificial al uneltelor prin care omul încearcă să-şi subordoneze natura. Aici se dezvăluie voinţa de putere, de valorificare reală a vieţii, în opoziţie cu conştiinţa ascetică a Evului Mediu. De la smerenie şi contemplare, omul trece la stăpânirea naturii, la organizarea vieţii, la ridicarea forţei vieţii. Acest fapt nu-l apropie pe om de natură, de viaţa ei lăuntrică, de sufletul ei. Omul se depărtează definitiv de natură în procesul de stăpânire tehnică a naturii şi de dominare organizată asupra puterilor ei. Organizarea omoară organicitatea. Viaţa devine tot mai tehnică. Maşina îşi pune pecetea imaginii sale asupra spiritului omului, asupra tuturor laturilor activităţii sale. Civilizaţia nu are o bază naturală şi spirituală, ci una maşinistă. Mai presus de orice, ea este tehnică; tehnica triumfă asupra spiritului, asupra organismului. În civilizaţie, până şi gândirea devine tehnică, creaţia şi arta capătă un caracter tot mai tehnic. Arta futuristă este la fel de caracteristică pentru civilizaţie cum este şi arta simbolică pentru cultură. Dominaţia gnoseologismului, a metodologismului sau pragmatismului este, de asemenea, caracteristică pentru civilizaţie. Însăşi ideea filosofiei „ştiinţifice“ este generată de voinţa civilizatorie de putere, de dorinţa de a dobândi o metodă care să dea forţă. În civilizaţie învinge principiul specializării, nu există integralitatea spirituală a culturii. Totul este făcut de specialişti, de la toţi se cere o specialitate. Orientarea obsesivă a civilizaţiei către viitor Maşina şi tehnica sunt generate şi de mobilitatea mentală a culturii, de marile ei descoperiri. Aceste roade ale culturii îi subminează însă bazele organice, îi mortifică spiritul. Cultura rămâne fără suflet şi se transformă în civilizaţie. Spiritul slăbeşte. Calitatea e înlocuită de cantitate. Umanitatea spirituală decade prin afirmarea voinţei de „viaţă“, de putere, de organizare, de fericire, căci fără asceză şi smerenie nu poate exista o viaţă spirituală superioară. Aceasta este tragedia destinului istoric, a fatumului. Cunoaşterea, ştiinţa, se transformă într-un mijloc de înfăptuire a voinţei de putere şi fericire, într-un mijloc exclusiv pentru triumful tehnicii vieţii, pentru desfătarea cu procesul vieţii. Arta se preface într-un mijloc pentru aceeaşi tehnică a vieţii, într-un ornament al organizării vieţii. Toată frumuseţea culturii - templele, castelele şi palatele - trece în muzeele pline cu cadavre de frumuseţe. Civilizaţia este muzeistică. Aceasta este singura ei legătură cu trecutul. Începe cultul vieţii în afara sensului ei. Deja nimic nu mai are valoare în sine. Nici o clipă a vieţii, nici o singură trăire nu mai are adâncime, nu se mai împărtăşeşte din veşnicie. Orice clipă şi orice trăire sunt doar mijloace pentru procesele accelerate ale vieţii, avântate spre un infinit de rău augur, se raportează la vampirul atotdevorator al viitorului, la viitoarea putere şi la viitoarea fericire. În ritmul rapid, mereu accelerat, al civilizaţiei, nu există trecut, nici prezent, nu există deschidere spre veşnicie, există doar viitor. Civilizaţia este futuristă. Cultura încearcă să contemple eternitatea. Accelerarea, tendinţa exclusivă spre viitor sunt create de maşină şi de tehnică. Viaţa organismului este mai înceată, ritmul nu-i atât de năvalnic. În civilizaţie, viaţa este scoasă din interior în afară, iese la suprafaţă. Civilizaţia este excentrică. Ea înseamnă substituirea ţelurilor vieţii cu mijloacele vieţii, cu instrumentele vieţii. Ţelurile pălesc şi se obturează. Conştiinţa indivizilor dintr-o civilizaţie este îndreptată exclusiv asupra mijloacelor vieţii, asupra tehnicii vieţii. Ţelurile vieţii se prezintă ca iluzorii, mijloacele se recunosc ca reale. Tehnica, organizarea, procesul de producţie sunt reale. Cultura spirituală nu este reală. Cultura este doar un mijloc pentru tehnica vieţii. Corelaţia dintre ţelurile şi mijloacele vieţii se amestecă şi se denaturează. Totul este pentru „viaţă“, pentru puterea ei în creştere, pentru organizarea ei, pentru plăcerile vieţii. Însă la ce bun „viaţa“ însăşi? Are ea ţel şi sens? Pe aceste căi moare sufletul culturii, piere rostul ei. Maşina a obţinut o putere magică asupra omului, l-a prins în mrejele ei magice. Însă negarea romantică a maşinii, simpla respingere a civilizaţiei, ca moment al destinului uman, ca experienţă care face spiritul înţelept, este neputincioasă. Nu este posibilă o simplă restauraţie a culturii. Cultura în epoca civilizaţiei este totdeauna romantică, se raportează la epoci trecute religios-organice. E o lege. Stilul clasic al culturii este imposibil în civilizaţie. Toţi marii oameni de cultură ai secolului XIX au fost romantici. Însă, calea reală de dobândire a culturii este una singură: a transfigurării religioase. Cele patru stări ale destinului umanităţii În destinul istoric al umanităţii pot fi stabilite patru epoci, patru stări: barbaria, cultura, civilizaţia şi transfigurarea religioasă. Cele patru stări nu trebuie luate exclusiv în succesiunea lor temporală; unele pot coexista. Ele reprezintă direcţii diferite ale spiritului uman. Însă, într-o epocă sau alta predomină una dintre ele. În epoca elenistică, în epoca dominaţiei civilizaţiei romane, trebuia să se nască din profunzime voinţa de transfigurare religioasă. Atunci a apărut în lume creştinismul. A apărut în lume, în primul rând, ca o transformare a vieţii, s-a înconjurat de miracol şi a săvârşit miracole. Voinţa de minune este întotdeauna legată de voinţa de transformare reală a vieţii. Însă, în destinul său istoric, creştinismul a trecut prin barbarie, prin cultură şi prin civilizaţie. Creştinismul n-a fost o transfigurare religioasă în toate perioadele destinului său istoric. În cultură, creştinismul a fost preponderent simbolic, a dat doar simulacre, semne şi imagini de transfigurare a vieţii. În civilizaţie, acesta a devenit preponderent pragmatic, s-a transformat într-un mijloc pentru sporirea proceselor vieţii, într-o tehnică a disciplinei spirituale. Însă voinţa de miracol a scăzut şi a început să se stingă cu totul la apogeul civilizaţiei. Creştinii epocii civilizaţiei continuă să mărturisească o credinţă căldicică în miracolele trecute, dar nu mai aşteaptă altele noi, nu au voinţa credinţei în miracolul transfigurării vieţii. Însă, această voinţă care crede în miracolul transfigurării vieţii, transfigurare care nu este mecanico-tehnică, ci organico-spirituală, trebuie să apară şi să traseze - de la cultura ce se stinge la viaţa însăşi - o altă cale decât aceea care a fost încercată de civilizaţie. Religia nu poate fi o parte a vieţii gonită într-un ungher depărtat. Ea trebuie să atingă acea transfigurare a vieţii ontologic-reală pe care cultura o atinge doar simbolic, iar civilizaţia o atinge doar tehnic. (Texte selectate din Nicolae Berdiaev, Sensul istoriei, Ed. Polirom, Iaşi, 1996)