Creştinul fără păcat

E greu de spus cum s-a născut concepţia conform căreia creştinul este de fapt un om fără de păcat şi desăvârşit. Spre aceasta tindem, dar cei mai mulţi dintre noi sunt încă pe cale şi mai rătăcesc din când în când. Una din istoriile despre Părinţii deşertului este suficientă pentru a arăta că creştinul în genere nu este cineva care şi-a  atins scopul, ci se află într-o mişcare continuă. În consecinţă, ceea ce îl face pe un om creştin este faptul că duhovniceşte înaintează şi se află într-o creştere permanentă, iar nu că are de păstrat la nesfârşit nişte canoane, cum îndeobşte se crede.

Un monah care era tulburat de duhul desfrânării s-a sculat în miezul nopţii şi s-a dus la un bătrân căruia i-a vorbit de gândurile sale, iar bătrânul i-a dat alinare. Încurajat de părintele său, călugărul s-a întors la chilia sa şi din nou a fost răscolit de duhul poftei trupeşti şi iarăşi s-a dus la avva al său. Iar aceasta s-a întâmplat de mai multe ori. Bătrânul nu l-a respins, ci l-a ajutat spunându-i: „Să nu cedezi în faţa diavolului, nici să slăbeşti lupta ta, ci ori de câte ori te va necăji duhul acesta, de atâtea ori să vii la mine şi el va fugi învins. Pentru că nimic nu descurajează pe demonul desfrânării ca atunci când îi sunt dezvăluite atacurile lui şi nimic nu îl încurajează într-atât cât păstrarea în secret a închipuirilor sale“.

Astfel, monahul a venit la bătrânul lui de 11 ori mărturisindu-şi gândurile şi apoi i-a zis părintelui experimentat: „Arată-mi puţină dragoste, avva, şi spune-mi un cuvânt de folos!“ Iar eremitul i-a răspuns: „Crede-mă, fiule, dacă Dumnezeu ar îngădui să-ţi fie date gândurile care-mi chinuiesc mie mintea, te-ai arunca în prăpastie!“ Zicându-i bătrânul aceasta cu marea-i umilinţă, a liniştit chinul fratelui. (Prelucrare de Augustin Păunoiu din volumul Omul fără chip, pr. Filoteos Faros, Editura Egumeniţa, 2013)