Crezul în viața Bisericii și a creștinilor de astăzi

Simbolul de credință niceo-constantinopolitan formulat în cadrul primelor două Sinoade Ecumenice - cel de la Niceea (325) și cel de la Constantinopol (381) - repre­zintă un stâlp al unității doctrinare și al identității Bisericii. Importanța sa este profundă, atât în viața Bisericii primare, cât și în viața creștinilor contemporani, fiind mai mult decât o simplă declarație teologică: este o rugăciune, un rezumat al credinței și un simbol al aparte­nenței la Trupul lui Hristos.

Numele Crezului îl scriem cu majusculă nu întâmplător, ci pentru că, aşa cum remarca părintele profesor Daniel Benga, acesta „constituie o instituţie teologică sau o mărime în sine tot la fel de importantă pen­tru teologie aşa cum sunt Munţii Himalaya pentru geografie”. În primele secole, Biserica s-a confruntat cu numeroase provocări teologice și erezii, precum arianismul, care nega dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu. Aceste conflicte ame­nințau unitatea comunităților creștine și adevărul revelat al cre­dinței. Astfel, era nevoie de o formulare clară, concisă și autoritară a învățăturii corecte.

Simbolul de la Niceea (325), apoi modificarea sa în partea hristologică și completarea sa cu ultimele cinci articole la Constantinopol (381) au fost răspunsul Bisericii la aceste provocări. El definește în mod limpede dumnezeirea Tatălui şi a Fiului și a Sfântului Duh, afirmând Trinitatea. Biserica abia fusese eliberată din persecuţii, iar mulţi dintre părinţii participanţi la Sinodul I Ecumenic purtau pe trupurile lor semnele evidente ale chinurilor prin care trecuseră în urma mărturisirii publice a credinţei. H.E.W. Turner avea să spună în acest sens: „Creştinii au trăit în mod trinitar înainte ca doctrina despre Treime să înceapă a fi gândită conceptual”¹. O emoţionantă descriere a mulţimii mărturisitorilor prezenţi la Niceea ne oferă istoricul Teodoret al Cyrului: „(...) erau mulţi care se distingeau prin harismele apostolice, iar mulţi purtau stigmatele Domnului Iisus pe trup (...). Pavel, episcopul Neocezareei, a fost lovit de furia lui Liciniu; ambele mâini i-au fost legate, folosindu-se la aceasta fierul roşu, zgârcindu-se astfel şi omorându-i-se nervii de mişcare a articulaţiilor. Altora le-a fost scos ochiul drept, iar alţii aveau genunchiul drept mutilat. În numărul acestora era şi Pafnutie Egipteanul. Într-un cuvânt, se putea vedea aici (la sinod) o mulţime de martiri strânşi la un loc”².

În Sfânta Liturghie, Crezul este rostit de toți credincioșii în partea centrală a slujbei. Doar cei care mărturisesc credința adevărată pot participa deplin la Taina Euharistiei. Astfel, Crezul funcțio­nează ca o mărturisire solemnă și publică a credinței, înainte de împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos. Nu poate exista împăr­tășire adevărată fără credință adevărată. Crezul exprimă conținutul credinței, iar Liturghia este trăirea ei. Cu alte cuvinte, întâi se mărtu­risește ceea ce credem, apoi trăim acea credință în mod deplin prin comuniunea cu Dumnezeu. Pentru că este rostit de întreaga comunitate, Crezul are și un rol de unitate vizibilă a Bisericii. Toți cei care participă la Liturghie afirmă împreună aceeași credință, fără dife­rențe sau interpretări personale. Legătura dintre Sfânta Liturghie și Crez este indisolubilă: Crezul pregătește credincioșii pentru întâlnirea cu Hristos în Euharistie, iar Liturghia este împlinirea vie a ceea ce este mărturisit în Crez. Este o relație dintre mărturisirea credinței și trăirea acestei credințe în comuniunea cu Dumnezeu și cu ceilalți membri ai Bisericii.

Chiar și astăzi, într-o lume pluralistă și adesea relativistă din punct de vedere religios, Crezul rămâne un far călăuzitor pentru credincioși. El este rostit în cadrul Sfintei Liturghii, fiind o reafirmare publică și personală a credinței. Prin recitarea Crezului, fiecare creștin își asumă conștient identitatea sa de fiu după har al lui Dumnezeu și membru al Bisericii. Într-un context în care valorile morale și credinţa cea dreaptă sunt tot mai contestate, Crezul oferă stabilitate spirituală și claritate doctrinară. El nu este doar o formulă veche, ci o mărturisire vie, o rugăciune ce leagă gene­rațiile de creștini de ieri și de azi într-o comuniune de credință autentică. Totodată, Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan are și un rol educativ: ajută la formarea credinciosului, la înțelegerea principalelor învățături ale Bisericii și la consolidarea unei relații vii cu Dumnezeu. Este un ghid în viața duhovnicească și un punct de plecare pentru aprofundarea teologiei. Rostirea Crezului nu este un simplu ritual, ci o declarație de dragoste și fidelitate a omului față de Hristos și faţă de învăță­tura Sa.

Note:

 ¹ Pr. conf. dr. Daniel Benga, Cred, mărturisesc şi aştept viaţa veşnică. O istorie teologică a Simbolului Niceo- Constantinopolitan, Ed. BASILICA, Bucureşti, 2013, p. 107.

 ² Teodoret, Episcopul Cyrului, Istoria bisericească (I, 7, 3-6), traducere de pr. prof. Vasile Sibiescu (PSB, vol. 44), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1995, pp. 39-40, apud Pr. conf. dr. Daniel Benga, Cred, mărturisesc şi aştept..., p. 107.