Criza de oameni

Greu s-ar găsi cuvântul potrivit care să exprime starea de spirit a societății ro­mânești după tragicele evenimente din ultima vreme. Mă refer la răpirile și crimele ce au intrat deja în istorie sub numele de cazul Caracal, dar și la incompetența și lipsa de omenie a celor care ar fi trebuit să vegheze și să ajute la rezolvarea acestui caz.

E o senzație de perplexă nepu­tință, ca și cum ai trăi experiența nefericită a cunoașterii realității după ce ani de-a rândul a fost ascunsă în spatele unei perdele uriașe, în spatele căreia s-au petrecut în chip neștiut cele mai oribile lucruri, iar în acest timp nutreai, înlăuntrul tău, nădejdea că mersul lumii se va schimba printr-un bine neașteptat, așa ca-n povești.

Chiar dacă nu te manifești, ți-e cu neputință să nu te revolți în fața acestor crime, în fața faptului că mulți dintre semenii noștri își trăiesc cea mai mare parte a vieții sub zodia nedreptății și a disprețului, spre profitul unor făpturi fără conștiință. Nu poți să nu te întrebi: Cum s-a ajuns aici? Cum a fost cu putință o asemenea degenerare a nobilei făpturi care este omul și a frumoasei comuniuni pe care o reprezintă neamul? Cum s-a alterat atât de mult calitatea noastră umană, a unei întregi generații?

Prima reacție care se naște e aceea a necesității unei schimbări radicale, a înlocuirii oamenilor din acele structuri menite să protejeze și să educe cetățeanul. Însă problema nu e simplu de solu­ționat, pentru că aceștia nu pot fi înlocuiți cu alții competenți și morali, din simplul motiv că nu există! Pe oameni nu-i poți scoate, precum pe iepuri, din pălăria magicianului; oamenii trebuie cres­cuți și formați. De aceea și asistăm la cea mai teribilă criză care bântuie societatea: criza de oameni.

Cu foarte rare și fericite ex­cepții, oamenii dintr-un anumit sector al vieții sociale se înscriu într-o medie a calității palpabilă, vizibilă cu ochiul liber. Și, să nu ne facem iluzii, nici în spațiul cultural și duhovnicesc lucrurile nu stau diferit. Calitatea vieții noastre, sub toate aspectele, reprezintă media calității strădaniilor tuturor membrilor societății în care trăim. Cu alte cuvinte, analizând în profunzime lucrurile, putem avea surpriza de a constata că nu e nemeritat sau hazardat ceea ce se întâmplă în lume, ci consecința directă a valorii faptelor noastre.

Sunt unii însă care, în contact cu duritatea și neprevăzutul vieții, evadează în expectanțe și vise despre o altă țară „ca-n afară”, în care să domnească „civi­lizația”. Afară de faptul că lucrurile nu stau nici în Occident pe roze, această atitudine eludează problema de fond ce constă în necesitatea schimbării mele, a noastre întru bine. Aterizarea într-o civilizație perfectă din punct de vedere al raporturilor exterioare, fără transfigurarea mea morală, va conduce în cele din urmă la alterarea acelei societăți până la distrugere, așa cum magistral a descris acest fenomen F.M. Dostoievski, în nuvela Visul unui om ridicol.

Apoi, lucru anevoios și nu lipsit de erori e să compari oameni și civilizații din diferite locuri ale lumii, cu scopul de a evalua ce e bun și ce e rău. Aceasta întrucât fiecare neam are rosturile, darurile și slăbiciunile lui și tocmai prin ele neamul ar trebui să se transforme pe sine: străduindu-se să-și sporească darurile și să-și învingă slăbiciunile. De pildă, noi, răsăritenii ortodocși, zice Sfântul Paisie Aghioritul, dacă ne pierdem credința ajungem la o degradare morală mai rea decât a unui occidental ateu, care mai respectă, chiar dacă o face mecanic, o anumită formă de civilizație. Răsăriteanul se bestializează, se demonizează de-a dreptul atunci când renunță să se mai raporteze la tradiția ortodoxă a părinților săi. Subliniază acest lucru și Cuviosul Serafim Rose, care a observat că cei mai mulți membri ai unui cult satanic din San Francisco (în perioada anilor 1970) erau dintre fiii emigranților ruși care apostaziaseră de la credința ortodoxă. Aceasta întrucât practicarea Ortodoxiei pentru cineva născut în acest spațiu rezumă totul: morală, cultură, civilizație, deontologie etc., iar în lipsa acesteia se creează un gol ce nu mai poate fi umplut cu nici o formă de civilizație, cu nici o etică sau ideo­logie, ci lasă loc liber vrăj­mașului.

De aceea, se poate afirma că la gravele probleme pe care le întâmpinăm ar fi cu totul naiv să credem că există o soluție omenească, legată de îmbunătățirea competenței, de etică, de civiliza­ție. Renașterea societății româ­nești - dacă se voiește! - nu poate veni decât de la o restaurare lăuntrică în duh ortodox a fiecăruia dintre noi, singura în stare să aducă îmbunătățirea personală și să ridice calitatea vieții cotidiene.