Criză şi oportunităţi

Asistăm în aceste zile la începutul celei de-a două faze a crizei mondiale începute în 2007, numai că acum nu băncile sunt în pericol, ci statele, mai precis capacitatea statelor de a-şi plăti datoriile. Dacă acum trei ani situaţia băncilor putea fi echilibrată prin intervenţia statelor, acum, pentru state nu mai este cine să intervină. FMI-ul şi Banca Mondială pot ajuta economii de talia Greciei sau Portugaliei, dar sunt neputincioase în faţa perspectivei incapacităţii de plată a Spaniei sau a Italiei, nu mai vorbim de Franţa sau horribile dictu Statele Unite.

Ce se va întâmpla pe termen scurt este o combinaţie de măsuri financiare care implică creşterea inflaţiei, pe scurt, statele vor tipări bani ca să acopere datoriile prin bani cu valoare mai mică, dar soluţia aceasta va fi doar temporară, statele vor trebui să îşi ajusteze cheltuielile şi să îşi echilibreze veniturile cu cheltuielile. Acest lucru se va face prin tăierea cheltuielilor. O problemă este de unde se va tăia. Răspunsul este simplu: se va tăia din cheltuielile sociale, singurele care nu pun în pericol direct pe termen scurt stabilitatea economiei şi implicit a statului. Cum nu se poate tăia din cheltuielile cu poliţia, armata, justiţia şi administraţia, cum nu se poate renunţa la investiţiile în infrastructură, drumuri, poduri etc., cum nu poţi renunţa la cheltuielile politice asociate cu regimul democratic, partide, fundaţii paravan, clientelă politică, singurele cheltuieli care pot fi tăiate sunt cele cu trei domenii foarte costisitoare şi cu impact pe termen mai degrabă mediu şi lung, sănătatea, educaţia şi pensiile. Statul se va retrage din aceste domenii din ce în ce mai mult şi va redirecţiona rezolvările acestor probleme către entităţi private. Atenţie, nu va redirecţiona şi finanţarea şi nici nu va micşora taxele, doar va tăia din pachetele de servicii oferite şi va cere populaţiei să plătească direct toate serviciile suplimentare. Oamenii vor trebui să cofinanţeze din buzunarul propriu toate aceste servicii, sănătatea, educaţia şi pensiile. Ce înseamnă acest lucru, înseamnă că statul social umanist care îşi propunea asigurarea unui acces egal la servicii sociale cetăţenilor va dispărea. Cetăţenii vor fi egali doar în faţa legii, dar numai cei cu posibilităţi financiare semnificative vor beneficii de servicii de calitate în domeniul sănătăţii, educaţiei sau al pensiilor. Cei săraci vor fi lăsaţi pe dinafară de stat. Acest lucru nu este neapărat un lucru rău, cum ar putea crede mulţi. Această situaţie este o oportunitate uriaşă pentru Biserică, de a-şi relua pe scară largă rolul istoric de furnizor de servicii către cei nevoiaşi. Aşa cum în istoria Ţărilor Române, Biserica a fost cea care fonda şi gestiona spitale, şcoli şi cămine de bătrâni prin donaţiile credincioşilor şi daniile private ale domnitorilor. Biserica a avut dintotdeauna acest rol de a asigura şi coordona serviciile sociale pentru comunitatea credincioşilor, începând de la comunitatea apostolică din primul secol până la apariţia statelor moderne seculare. Acest model este încă în funcţiune în comunităţile musulmane şi cele mozaice, cât şi în anumite state din spaţiul catolic şi protestant. El poate fi aplicat cu succes şi în România. Se pot organiza case de asigurări de sănătate private ale bisericii, spitale ale bisericii, un sistem şcolar integrat grădiniţă, şcoală, liceu, case de ajutor reciproc şi fonduri de pensii private gestionate de biserică. Mai ales în această perioadă în care statul renunţă la un număr semnificativ de spitale şi şcoli, Biserica ar putea să preia ea aceste instituţii. Avantajul acestor sisteme făcute de oameni din biserică credincioşi, cu frică de Dumnezeu, este că ele ar oferi o şansă şi celor nevoiaşi şi ar creşte calitatea serviciilor de vreme ce angajaţii ar privi slujbele lor nu numai ca o sursă de venit, ci şi ca împlinirea unei vocaţii de a sluji lui Hristos şi de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu nu doar prin discursuri, ci şi prin însăşi munca lor. Cunosc mulţi oameni, economişti, medici, asistenţi medicali, profesori, educatori, care ar lucra cu multă tragere de inimă în asemenea instituţii ortodoxe. Mulţi părinţi şi-ar da copiii la şcoli ortodoxe şi mulţi credincioşi ar prefera să cotizeze la case de asigurări sau fonduri de pensii ortodoxe. Acest lucru nu ar trebui să fie însă făcut în dauna activităţii pastoral-misionare a clerului, ci ar fi în continuarea şi completarea eforturilor preoţilor şi ierarhilor care ar coagula şi sprijini iniţiative care să pornească de la credincioşi. Mai întâi locale şi apoi, dacă legislaţia va permite, şi cu siguranţă legislaţia va fi modificată de criză în această direcţie a privatizării serviciilor sociale, la nivel regional, şi de ce nu naţional. Ce ar trebui făcut ar fi un lobby susţinut atât în Parlamentul României, cât şi la nivelul administraţiilor centrale şi locale în direcţia eliminării birocraţiei şi a piedicilor fiscale pentru instituţiilor private medicale, şcolare şi a fondurilor de pensii care îşi propun să preia aceste funcţii sociale la care statul doreşte să renunţe. Dat fiind faptul că oamenii au mai multă încredere în biserică decât în alte instituţii, aceste iniţiative ale Bisericii ar putea atrage finanţări mult mai uşor decât iniţiative similare ale statului sau ale altor actori privaţi interesaţi doar de profit. Din acest punct de vedere poate că această criză, departe de a fi un blestem, este o mare oportunitate pentru noi de a ne reaşeza vieţile după tradiţia şi învăţătura Bisericii şi de a ne pune în slujba lui Dumnezeu, şi nu în slujba puterii statului sau a profitului material.