Cronicarul epocii constantiniene

Eusebiu de Cezareea este, alături de Lactanţiu, cel mai important scriitor bisericesc din perioada domniei lui Constantin cel Mare. Formarea sa ca istoric, filolog şi exeget al Sfintei Scripturi a fost dublată de interesul sporit pentru evenimentele principale din primele trei secole creştine pe care le-a relatat în monumentala sa lucrare „Istoria bisericească“. Amănuntele legate de viaţa Sfântului Constantin cel Mare au fost îmbogăţite cu un panegiric amplu dedicat principalelor evenimente 

ale existenţei acestuia.

 

Istoric. Exeget. Semiarian. Filolog. Origenist. Toţi aceşti termeni pot descrie o parte din viaţa şi activitatea lui Eusebiu de Cezareea. Bogăţia cunoştinţelor de care dă dovadă în operele sale ni-l înfăţişează drept un om cult, cu un simţ profund al detaliilor, dar şi ca un manipulator abil în anumite momente, pregătit să întoarcă lucrurile în favoarea opiniei pe care o adoptă. Îl putem lăuda pentru munca sârguincioasă de care a dat dovadă oferind creştinilor o istorie amplă a primelor trei veacuri ale învăţăturii de credinţă, cu toate elementele bune şi rele care s-au petrecut în acestea. Îl putem lăuda pentru modul în care a ales să se dedice studiului Scripturii şi alcătuirii unei liste canonice extinse, dar şi pentru insistenţa erudită asupra detaliilor care apar pe parcursul cărţilor din Vechiul şi Noul Testament. În aceeaşi măsură îl putem şi critica pentru origenismul său lipsit de măsură în anumite momente, pentru o certă atitudine iconoclastă, care nu a scăpat mai târziu cercetătorilor, sau pentru sprijinirea făţişă a unei poziţii semiariene. A-l lăuda sau a-l critica excesiv ar reprezenta însă dovada unei abordări extreme, pe care nu o vom adopta în cadrul materialului de astăzi. În definitiv, calea de mijloc nu reprezintă un compromis oferit din slăbiciune, ci unghiul potrivit pentru o privire de ansamblu care să indice în cele din urmă, cu obiectivitate, o opinie cât mai apropiată de adevăr. Aşadar, ne întoarcem la principalele puncte ale vieţii lui Eusebiu de Cezareea. S-a născut în jurul anului 265 şi a trecut la cele veşnice în anul 340. Prin urmare, a fost martorul a trei evenimente esenţiale: persecuţiile din vremea tetrarhiei, ascensiunea fulminantă a Sfântului Constantin cel Mare şi Sinodul de la Niceea. Formarea sa ca exeget al Sfintei Scripturi şi ca „specialist“ în filologie o datorează lui Pamfil, fost ucenic al lui Ştefan Pieriu, un cunoscut catehet al şcolii din Alexandria. De aici provine aplecarea sa către studiul lucrărilor lui Origen, dar şi sursa erorilor sale în ceea ce ce priveşte dogma Sfintei Treimi. Cercetătorul italian Lorenzo Perrone ne spune următoarele: „În ansamblu, trebuie să recunoaştem că amprenta tradiţiei alexandrine marchează toată producţia literară a lui Eusebiu, făcând din aceasta versiunea creştină cea mai apropiată şi completă a operei învăţatului elenist, graţie unei erudiţii care cuprinde filologia, istoria, geografia, retorica şi filozofia“ (Lorenzo Perrone, „Eusebiu de Cezareea: filologie, istorie şi apologetică pentru un creştinism triumfător“, în: C. Moreschinni, E. Norelli, „Istoria literaturii creştine vechi: greceşti şi latine“, vol. I, trad. Hanibal Stănciulescu şi Gabriela Sauciuc, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 445). După ce Pamfil este închis şi apoi executat, Eusebiu se retrage în regiuni îndepărtate din Egipt pentru a nu suferi aceeaşi soartă. În jurul anului 310 este hirotonit episcop al Cezareei, unde va petrece ultimele trei decenii din viaţă. Vocaţia sa istorică, capacitatea de lucru ieşită din comun, dar şi eleganţa limbajului l-au adus în preajma curţii imperiale, unde va deţine un rol important, fiind implicat atât în misiunea socială a Sfântului Constantin cel Mare, cât şi în cea privitoare la diversele controverse interne care au afectat Biserica în primele decenii ale secolului al IV-lea. 

Cu toate că stilul său a fost criticat de Sfântul Fotie cel Mare, care s-a plâns de construcţiile oarecum greoaie întâlnite în lucrările elaborate de Eusebiu, de fapt problema principală constă în repetitivitatea de care acesta dă dovadă. Patrologul Perrone consideră că, din dorinţa de a publica un număr mare de lucrări, Eusebiu a preluat pasaje masive din propriile scrieri pe care le-a transplantat şi integrat în texte noi. În zilele noastre, această acţiune poartă numele de „self-plagiarism“, desemnând astfel un plagiat după propriile lucrări, fără a cita sursa. În pofida acestei manevre nu tocmai corecte şi nici foarte eficiente, de vreme ce, astfel, se creştea numărul de lucrări, dar calitatea acestora era tot mai scăzută, rezultatele finale nu au fost tocmai sub aşteptări. Eusebiu s-a văzut nevoit să improvizeze constant pe baza unor date asemănătoare, dar, fără această decizie, probabil că am fi beneficiat astăzi numai de „Istoria bisericească“, nu şi de panegiricul închinat vieţii lui Constantin cel Mare, unde multe evenimente sunt efectiv redate identic. De asemenea, plagierea propriilor lucrări nu a avut o amploare absolută. Spre exemplu, Eusebiu dă dovadă de un profesionalism de neegalat în adunarea materialelor, confruntarea surselor şi sintetizarea acestora în „Istoria bisericească“. Lucrarea în cauză respectă toate regulile istoriografiei antice, pornind de la Herodot, continuând cu Tucidide şi încheind cu alţi istorici de seamă precum Polibius. Moştenirea istorică oferită de Eusebiu de Cezareea este nepreţuită şi rămâne pentru câteva veacuri un punct de referinţă care nu a mai fost atins de urmaşii săi în domeniu. Pentru cercetătorii de astăzi constituie izvorul principal pentru perioada primelor trei veacuri şi cel mai extins dintre toate.

Eusebiu de Cezareea a încercat să creeze în operele sale şi cadrul de lucru comun între imperiu şi Biserică, fiind unul dintre primii autori creştini care au dat dovadă de tact şi echilibru în această privinţă. Cu toate acestea, cercetătorii apuseni s-au grăbit să îl considere drept întemeietorul cezaro-papismului alături de Sfântul Constantin cel Mare. În pofida acestei păreri, care este criticată tot mai mult şi în Occident, Eusebiu nu a făcut nimic altceva decât să încerce să armonizeze două elemente care păreau contrare. Vom dedica alt material sintezei sale interesante şi valoroase în acest domeniu. Din punct de vedere istoric, lucrarea lui Eusebiu de Cezareea dedicată Sfântului Constantin cel Mare, în fapt o biografie encomiastică a acestuia, nu reprezintă nimic altceva decât documentul de bază al epocii constantiniene. Fiind şi un confident apropiat al împăratului Constantin, Eusebiu ne oferă o serie de date importante, dar care, de asemenea, pot fi cu greu verificate. Îndoiala cercetătorilor cu privire la veridicitatea spuselor sale nu trebuie criticată din start, deoarece însuşi Eusebiu se face vinovat de un stil în care abundă referirile laudative. De asemenea, el trece sub tăcere o serie de evenimente importante şi critică fără nici o reţinere figuri politice şi sociale ale vremii doar pentru că acestea au fost potrivnice Sfântului Constantin cel Mare. Lipsa sa de obiectivitate nu trebuie să ne facă însă să respingem lucrarea din start ca fiind una falsă. Valoarea sa istorică este indiscutabilă. În concluzie, recomandăm oricărei persoane interesate de perioada primelor trei secole, precum şi de prima jumătate a secolului al IV-lea, să lectureze cu atenţie cele două scrieri principale ale lui Eusebiu de Cezareea: „Istoria bisericească“ şi „Viaţa lui Constantin cel Mare“. După ce le vom lectura, vom ajunge din nou la opinia exprimată de dictonul latin: „Historia magistra vitae“.