Crucea duhovnicească a deprimării
Charles Pépin descria depresia ca pe „o invitație, chiar dacă dureroasă, la a deschide o poartă spre ceea ce nu vrem să vedem” (Virtuțile eșecului, Editura Niculescu, București, 2018, p. 34). Tristețea deprimării macină, mărunțește, toacă viața, îi soarbe gustul și sensul, trage în adâncurile morții și în pântecele iadului. De aceea, filosoful francez ne propune să blocăm această rostogolire a sufletului țesând o mreajă de semnificații în jurul bolovanului amenințător al depresiei. Atunci când se abate asupra noastră, depresia vine ca o tornadă distrugătoare de rost și ideal.
Când însă reflectăm asupra ei, descoperim că are un rol mai profund, anume: „Să ne determine să ne oprim și să ne aplecăm asupra noastră, asupra discrepanței între ceea ce trăim și ceea ce ne dorim, asupra negărilor și asupra dorințelor noastre subconștiente” (Ibidem). Ea este un semnal care ne indică faptul că ceva s-a rupt în noi, că este „momentul oportun” să devenim mai atenți la vocea conștiinței noastre. Depresia este considerată de Pépin ca fiind kaïros - conceptul grecesc ce desemnează un „moment oportun” sau „ocazie favorabilă” pentru a putea arunca o privire „către enigma ascunsă înlăuntrul făpturii noastre” (Ibidem). Falie și deschizătură spre tainițele inimii, depresia provoacă la un examen de conștiință cu privire la ce și de ce ni se întâmplă și la punerea unui început bun.
Depresia se instalează într-adevăr când ceva nu merge bine în angrenajul intern, când suntem ipocriți, și una spunem, alta facem, când ne angajăm într-o activitate pentru care nu avem chemare și interes, când ne alegem un partener de viață pe considerente materiale, nu de potrivire caracterială și dragoste etc. Noua Muceniță Maria din Gatcina (†1930) vedea în deprimare sau depresie o cruce duhovnicească: „Ea se dă spre a-l ajuta pe păcătosul care nu știe cum să se pocăiască, adică cel care după pocăință cade din nou în păcatele de mai înainte” (Cerească Înțelepciune de la cei de Dumnezeu iluminați Dascăli despre cum să biruim deprimarea, Editura Sophia, București, 2003, p. 12).
Tămăduirea de această suferință nespus de grea cere încleștarea sufletului cu păcatul și repurtarea de victorii duhovnicești, cu elanul unei pocăințe arzătoare. Lepădarea hotărâtă a obiceiurilor vătămătoare și păcătoase nu este însă la îndemâna oricui. De aceea, o a doua soluție, excepțional de profundă, constă în a îndura crucea duhovnicească, „adică deprimarea ta, cu smerenie, blândețe, răbdare și mare recunoștință către Domnul, aducându-ți aminte că purtarea crucii acesteia este socotită de Domnul ca roadă a pocăinței” (Ibidem).
Ceea ce înseamnă că înfruntarea neliniștii și a disconfortului existențial cu smerenie și asumare ni se socotesc de Dumnezeu ca fapte de ispășire și iertare. Poate fi vorba de un loc de muncă inferior pregătirii, un partener de viață dificil și toxic, părinți acaparatori, copii neascultători și nervoși, sterilitate, boală, infirmități etc. Toate acestea, dacă le răbdăm, judecându-ne pe noi înșine ca păcătoși nevrednici, devin izvoare ale vindecării sufletești. „Și de fapt, ce mare mângâiere ai când îți dai seama că descurajarea ta este nerecunoscuta roadă a pocăinței, o inconștientă autopedepsire pentru lipsa roadelor care ți se cer…” (Ibidem).
Depresia este așadar acea lavă emoțională care erupe din străfundurile sufletului în care clocotesc împreună regretele, dar și păcatele. Atunci când nu găsești energia interioară pentru a te smulge din vraja viciului, sufletul se zbate reverberând în conștient străfulgerări incandescente de neliniști. Te arde la suflet dogoarea unui soare interior negru, care te face să preguști încă din lumea aceasta chinurile iadului.
Dacă luăm însă asupra noastră durerea inimii, străpungerea conștiinței și nefericirea vieții ca pe mustrări binemeritate ale cugetului nostru, dar și ca certări de la Dumnezeu, înaintăm încet, dar sigur pe drumul pocăinței eliberatoare. De la tristețea pentru că nu ni se împlinesc dorințele așa cum le proiectăm noi în orizontul așteptărilor, „trebuie să ajungem la zdrobire, și apoi treptat deprimarea se risipește și se zămislesc adevăratele roade ale pocăinței” (Ibidem).
Și cu cât omul se mâhnește mai mult pentru timpul scurs în păcate, spunea Cuviosul Paisie Aghioritul, „cu atât și Dumnezeu îl răsplătește cu veselia dumnezeiască și-l îndulcește lăuntric. Mâhnirea aceasta are durere, dar are și nădejde și mângâiere” (Cuvinte duhovnicești, vol. 3, Nevoință duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 187).
Pocăința aduce așadar mângâiere cerească, dar numai dacă rugăciunea este împlinită în duhul jertfei de sine. Aceasta este și modalitatea concretă de a purta crucea duhovnicească a deprimării - să ne implicăm cu abnegație în activități caritabile și de ajutorare, căci binele făcut este leac pentru sufletul întristat. „Și știi ce bucurie simte omul atunci când se jertfește?” - întreba Cuviosul Paisie. „Nu-și poate exprima bucuria ce o simte. Din jertfă iese bucuria cea mai înaltă. (…) Omul de aici trăiește raiul sau iadul. Cel ce face binele se veselește, deoarece este răsplătit cu mângâierea dumnezeiască. Cel care face răul suferă” (Cuvinte II, Trezire duhovnicească, Editura Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, București, 2000, p. 194).
Să nu ne prăbușim sub crucea deprimării, ci să privim la cei mai împovărați decât noi. Și Bunul Dumnezeu va ploua petale de mângâieri peste inima care frământă lumina zilei de dragul fratelui, de dragul surorii ei.