Crucea, înnoirea Învierii lui Hristos

Data: 21 Martie 2014

În spiritualitatea ortodoxă, Crucea şi Învierea lui Hristos se implică reciproc. Una fără alta nu poate exista. Mai bine zis, întru Hristos ele se îmbrăţişează şi se împletesc pentru veşnicie.

În mod obişnuit, crucea exclude învierea, şi viceversa. Dar, în Hristos, ele se îngeamănă antinomic. În chipul în care sunt unite în Hristos firea divină cu firea umană: neîmpărţit, nedespărţit, neamestecat, neschimbat, tot astfel sunt unite întru El crucea şi învierea. Şi dacă divino-umanitatea lui Hristos are drept consecinţă comunicarea însuşirilor celor două firi şi lucrările teandrice, astfel încât Hristos întrupat le săvârşeşte pe toate cele dumnezeieşti omeneşte şi pe toate cele omeneşti dumnezeieşte, tot astfel suferinţele crucii rodesc mugurii învierii, iar bucuriile învierii izvorăsc din inima crucii.

Puterea crucii se înfige adânc în închinătorii ei, pătrunzând până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă (Evr. 4, 12). Este puterea harului dumnezeiesc, care prin cruce atinge adâncurile umanităţii şi chiar adâncurile iadului. Ne referim la adâncurile tenebroase ale naturii umane, care din pricina păcatului zăcea părăsită, depărtată de Hristos, şi sfârşea prin moarte în întunecimile iadului. La acesta Hristos nu putea pătrunde cu slava dumnezeiască pentru că ar fi siluit-o, ar fi topit-o, nefiind nici o părtăşie şi nici o îngemănare între lumină şi întuneric (I In. 1, 5). Dar, prin cruce, prin suferinţele ei, Hristos este pedepsit ca şi cel mai mare păcătos, socotit în rândul lor, omorât ca unul dintre ei, dar pe nedrept. Numai pe această cale a crucii Fiul lui Dumnezeu poate coborî în adâncurile fărădelegilor firii umane şi în adâncurile iadului, acoperindu-şi focul dumnezeirii în veşmântul crucii. Astfel, odată ajuns în inima neagră a omenităţii, înfige în ea crucea cu putere pentru ca prin cruce să pătrundă în toate fibrele omenirii harul roditor de viaţă, din chiar această inimă întunecată. Şi aşa cum iadul nu l-a putut ţine pe Hristos din pricina negrăitei Sale smerenii, tot aşa nu poate suporta pe închinătorii crucii. Şi iarăşi, aşa cum pe fundul lacurilor cu noroi cresc nuferi, tot aşa din întunecimea iadului, prin cruce, se văd razele învierii şi ale veşniciei.

Prin urmare, crucea are temelia în iad, braţele pe pământ şi capătul de sus în rai. Ea îmbrăţişează pe toţi cu iubirea desăvârşită a lui Hristos şi-i curăţă de orice necurăţie prin Trupul răstignit şi Sângele dumnezeiesc revărsat necontenit din ea. De aceea, crucea prin Hristos devine izvorul vieţii noastre, al izbăvirii de iad, al înnoirii în har şi al suirii în rai. Cu orice închinare, cu orice asumare a crucii şi cu orice simţire a smereniei ce degajă din ea, învierea lui Hristos se înnoieşte, se însuteşte, se înmieşte, se înveşniceşte şi-şi dezvăluie alte şi alte nebănuite taine. Aşa cum nici o cruce nu seamănă una cu alta, tot aşa nici lumina învierii înnoită prin cruce nu seamănă în strălucire. Dar orice strălucire a învierii poartă în ea culorile crucii. Toată slava învierii izvorăşte din puterea crucii. Toată bunătatea învierii are gustul crucii, pentru că „prin cruce a venit bucurie la toată lumea“ (Utrenie, cântarea: Învierea lui Hristos). Doar prin cruce ne înălţăm, tot aşa cum doar prin înviere ne adâncim în tainele omenităţii noastre.

Crucea şi Învierea împletesc împreună scara mântuirii noastre. Pe ea urcăm şi coborâm de mii de ori, în mii de feluri, pentru a împlini în noi „ceea ce-i lipseşte crucii lui Hristos“ (Col. 1, 24), adică eu şi a mea mântuire. Este vorba despre paradoxul acestei mântuiri a omului în şi cu Hristos, în care coborâm prin cruce în adâncul nostru de iad şi numai pe măsura acestei coborâri smerite urcăm firav spre locaşul de duh al inimii noastre, laboratorul învierii şi al înnoirii noastre tainice. (Gheorghe Butuc)