Crucea, poarta tainicei iubiri a lui Dumnezeu pentru om

„Lumea ca dar al lui Dumnezeu și crucea pusă pe acest dar”, formulează revelat și fără echivoc părintele Dumitru Stăniloae, în titlul unui subcapitol al Dogmaticii sale. Dumnezeu a binecuvântat la facere lumea prin Cruce, cam în felul în care preotul binecuvântează prescura-dar dusă la Altar, înainte ca ea să devină cu adevărat însuși preacurat trupul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu. De aici ar trebui să plece orice referire la Cruce, la prezența și rolul ei determinant în istoria omenirii și în viața fiecărui om, fie el creștin sau nu.

Creația toată este structurată de Cruce. Crucea verticală, cerul și pământul, suprapusă cu crucea orizontală, cele patru puncte cardinale, cele patru colțuri ale lumii, lungul şi latul ei, compun crucea cu trei dimensiuni, semn al perfecțiunii, structură susținătoare a perfectei sfere atotcuprinzătoare. Ea este prezentă mai fățiș sau mai discret, aflându-se la temelia oricărei arhitecturi lumești. Tocmai această structurare dă rezistență și persistență oricărei construcții. Atât materiale, cât și, mai apoi și mai ales, spirituale, după cum s-a văzut în istorie. Crucea este atât de generală Creației, încât ar trebui să poată transcende, măcar în parte, orice cadre confesionale. Crucea constituie și structura anatomică a omului (nu steaua, cum s-a încercat a se impune din Renaștere). În unele viziuni, trupul însuși se constituie într-o cruce a omului, de purtat întru transfigurare. O cruce a pătimirilor vinovate și a celor nevinovate, recuperatoare. Prin Hristos, această structură întemeietoare a cosmosului și a omului devine și a lui Dumnezeu. Dar cum omul a fost făcut după chip şi asemănare, poate că formularea corectă ar fi aceea că ea era deja, în chip mistic, a lui Dumnezeu de înainte de a fi creată lumea, Îi era proprie dintotdeauna...

Crucea cuprinde întreaga lume, fiind prezentă în ea încă de dinainte de facerea omului, anume în paradis, prin Pomul vieții. O tradiție spune că originea lemnului Crucii pe care a fost răstignit Hristos din acel Pom (pro)vine, prin istorice treceri. Așadar, ea pleacă din paradisul originar, sub forma pomului natural, nelucrat, și rodește pe pământ, la Răstignire, Rodul Hristos, unul întru purtare spre raiul final. Crucea face legătura între Creație și Înviere, între început și un sfârșit care înseamnă un nou început. Dacă atunci, la începuturi, era oprită mâncarea fructului, sub pedeapsa izgonirii, implicând moartea, acum nu se poate intra înapoi, întru bună viețuire veşnică cu Dumnezeu, fără consumarea Fructului acestui pom, între timp esențializat sub forma Crucii. Horia Bernea a sugerat această legătură la Muzeul Țăranului Român din București, punând alături o „icoană” cu Adam și Eva, în momentul ispitirii și căderii lor, cu icoana Răstignirii. Așadar, sintetic, ar trebui spus că, dincolo de orice alte determinări și caracterizări pe care i le face Biserica, Crucea înseamnă în primul și în ultimul rând viață: este mult râvnitul Pom al vieții. Poate că mulți sunt tentați să ia această realitate ca pe o metaforă. Dacă și-ar imagina, cum se cuvine, că roadele acestui Pom te fac cu adevărat nemuritor întru cele bune, profitul lor ar fi mult mai mare. Ca și alți pomi, Crucea se poate înmulți prin „butași”. Înainte de a construi o biserică se înseamnă locul respectiv, în dreptul mesei Altarului, plantându-se o cruce. Din ea vor rodi în continuare puzderie de alte cruci, în nenumărate feluri și chipuri.

Și o mică observație în legătură cu folosirea semnului crucii în matematică, care spune și ea ceva. În forma simplă (+) adaugă, iar sub forma celei a Sfântului Andrei (x) înmulțește. Oricum, sporește!

Crucea lui Hristos. Crucea în Biserică. Crucea omului 

Chiar dacă și până la Hristos Crucea era prezentă în structura materială și spirituală a lumii, numai odată cu El ea se revelează în deplină importanța ei și se așază definitiv în societatea omenească, devenindu-i pecete. Ea rămâne o mare taină a întâlnirii dramatice în istorie dintre Dumnezeu şi om. Acatistul vede în Cruce o „poartă spre alte taine”. Taina nesfârşită a Crucii vine din Taina nesfârşită a lui Hristos. Structural, Crucea face unirea dintre Dumnezeu şi om. Atât exterior, cât mai ales interior. Lucrul acesta s-a petrecut deplin, desăvârșit, pe Cruce, unde Dumnezeu, ca o singură persoană (divino-umană), Și-a împlinit lucrarea izbăvitoare, călcând moartea cu moartea Sa.

Dintre cele ale lui Hristos și ale Bisericii, Crucea este, fără îndoială, cea mai prezentă. Ea trimite cel mai simplu și mai rapid și mai direct la Hristos și la toate ale Lui. Crucea îi este creștinului identitară. Spune despre apartenența la un anumit spaţiu spiritual, întemeiat de Iisus Hristos pe o învăţătură desăvârșită, dar, în mod paradoxal, poate spune şi despre proasta raportare la acest spaţiu. A se vedea, în acest sens, felul în care afișează prost şi urât crucea anumite persoane. Uneori de-a dreptul blasfemiator, deturnându-i sensul. Bisericile sunt construite adesea în forma crucii, urmând formei trupului, Biserica însăși fiind trupul lui Hristos. Însemnarea cu semnul crucii devine creștinului gest reflex în orice situație de încercare sufletească. Reprezintă, totodată, cea mai scurtă și mai concentrată rugăciune, chiar și înainte de a fi însoțită de cuvinte. Cuprinde deodată pe „Doamne păzește!” și pe „Doamne ajută!”, fiind considerată o armă, atât întru apărare, cât şi întru ofensivă. Crucea este şi întâia icoană: îi dă acest caracter Hristos Cel spânzurat pe ea în Vinerea Mare. S-a imprimat acolo definitiv, fiind mai apoi și zugrăvit ca atare. Crucea trimite instantaneu și total transparent la Hristos, Îl presupune nemijlocit. Și atunci, în chip inclusiv, îl presupune și pe fiecare om, el fiind făcut după chipul lui Dumnezeu și întru asemănare cu El. Crucea este dată spre comunicare. Creștinii adevărați comunică prin cruce. Comunică cu Dumnezeu, comunică cu semenii şi, nu în ultimul rând, comunică cu sine, se comunică pe sine. De pildă, preotul binecuvântează cu semnul crucii, creștinul care primește binecuvântarea se înseamnă, la rândul lui, cu semnul crucii. Transmiterea celor ale lui Hristos și primirea lor se fac prin însoțire cu crucea lui Hristos. Comunicarea iubitoare se face în chip eminent prin daruri. Or, un dar adevărat, fie el pentru Dumnezeu sau pentru un semen iubit, poartă pe el pecetea unei jertfe, a purtării unei cruci care se imprimă, împodobindu-l spiritual. În acest sens, spune părintele Dumitru Stăniloae: „Întorcând lui Dumnezeu darul naturii prelucrate prin asceza muncii noastre, prin imprimarea acestei cruci în ele, le sfințim, le luăm caracterul de izvor ușor de plăceri și ne sfințim pe noi înșine”. Viaţa noastră este un șir de treceri pe la răscruci, de în-crucişări cu alte persoane pe drumul nostru; căutăm, pe cât se poate, să le transformăm în întâlniri întru înviere.

Slăvită cu mare cinste de creștinii care sunt cât de cât în duhul Tradiției, Crucea este abandonată de alții, care văd în ea un instrument infamant, ne­re­cepționându-i mesajul transfigurator. Ei nu văd cum, așa cum atât de bine o arată părintele Dumitru Stăniloae, Crucea este, în același timp, afirmativă și negativă. Pe de o parte, ea „redescoperă și restabilește deplin sensul pozitiv al creației, pentru că Hristos a arătat definitiv cum crucea, adică suferința și moartea, nu este ultimul moment al existenței umane, ci prin ea se ajunge la Dumnezeu, la viața eternă, că, deci, viața în această lume nu este ultima viață, ci deasupra ei este viață eternă și nesfârșită în Dumnezeu, la care se ajunge însă tocmai prin suportarea suferinței și a morții care nu pot fi despărțite de această lume”. Pe de altă parte, ca jertfire, ea „nu este o negație esen­țială și definitivă și a lumii și a omului, ci numai a trăirii păcătoase în lume”. Lepădarea de icoane a fost, în Biserica cea una, un prim semn de îndepărtare de Dumnezeu, cu consecințe de sfâșiere pe termen lung. Lepădarea de Cruce (la multe dintre cultele și grupările protestante și neoprotestante), un al doilea, care-l adâncea întru definitivă rătăcire pe cel dintâi.

„Traseul” lui Hristos în lume, înainte de plecarea din ea, acesta a fost: purtarea Crucii, Pătimiri și moarte prin răstignire, apoi Înviere.

Crucea este strâns și intim legată de Hristos

„Hristos nu poate fi cugetat fără cruce.” Dar nici Crucea fără Hristos. Aflăm semnul Crucii în inițiala numelui lui Hristos în limba greacă, precum și în hrismon, ca semn care marchează numele Fiului lui Dumnezeu. Iisus a vorbit despre purtarea crucii, în sens mistic şi cu un înţeles spiritual, cu mult înainte de a fi răstignit și de a fi asociat (și) în acest fel cu crucea pe Golgota (cf. Matei 10, 38). Atunci și acolo, Hristos a fost silit să-Și poarte crucea, la deal, spre locul de supliciu. El n-a purtat o cruce simbolică, după cum nici crucea fiecărui om nu este simbolică, ci copleșitor de reală. Mai înainte, Hristos purtase crucea păcatelor oamenilor, întru tămăduire de ele. A mai fost și crucea răstignirilor Lui continue pe parcursul vieții Sale pământești, venite din lipsă de înțelegere și de iubire din partea oamenilor, care au condus în final la Crucea de pe Dealul Căpățânii. Răstignirea lui Hristos a fost de un dramatism extrem care din exterior cu anevoie poate fi realizat. Este de observat cum starea de răstignire a făcut posibilă, pentru Hristos, o a patra ispitire, poate mai gravă decât primele trei: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, co­boară-te de pe cruce!” (Matei 27, 40). Ce spectaculos ar fi fost! Și cum s-ar mai fi destrămat toată frumusețea iubirii absolute dintre Dumnezeu și om! Învăţătura care se desprinde este aceea că avem în Cruce un loc de trecere dificil, în care, atunci când te afli, încercările sunt maxime, iar pericolul de cădere pe măsură. În continuare, Crucea-ţi devine izbăvitor purtătoare şi definitiv însoțitoare, dar întru bucurie, ca o mărturie a izbânzii. Cum am mai amintit, Hristos este Fructul Crucii. Așa se cuvine să fie și cei ce-I urmează Lui. În urmarea lui totală, roade ale Crucii sunt în primul rând mucenicii (martirii). Ca atare, ei sunt zugrăviți în biserici, cel mai adesea, cu o cruce în mână în semn de recunoaștere a lucrării lor, a mărturisirii lor duse până la capăt, cu preț maxim, cel al vieții.

Ca un Fruct a fost Hristos cules din Pomul Crucii, coborât de pe ea, și pus „în vremea aceea” în mormânt, fiind astfel prezent până în zilele noastre pe mesele de Altar, în chipul Epitafului. Dar lucrurile merg mai departe, mai presus: aninarea lui Hristos pe Cruce face ca aceasta să devină Altar de jertfă. Crucea rămâne nedespărțită de Hristos, o poartă cu el în rai, după cum și tâlharul cel bun a purtat-o pe a sa. Lărgind un pic perspectiva se poate spune că în rai fiecare va intra însoţit de crucea sa, ca semn identitar izbăvitor, dobândit prin mărturisire lucrătoare. Ceea ce vrea să spună, într-un fel, și crucea pusă fiecărui creștin la mormânt.

Când vorbim de trecerea prin Cruce spre Înviere, presupunem cu necesitate trecerea prin moarte. Parcursul exemplar al lui Iisus Hristos pe pământ ne arată cum moartea cea bună și roditoare vine în urma unor pătimiri și a purtării de cruce. Însuşi Hristos Și-a asumat, ca om, această expe­riență ultimă pe cruce, unde nu ezită să strige către Tatăl Lui și Tatăl nostru: „Eli, Eli, lama sabahtani?”, adică „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Sunt, în fapt, ultimele Lui cuvinte înainte de „a-Şi da duhul”, cum spune Evanghelia. De ce se încheie traseul Său în trup, în această lume, pe această notă tragică? Poate ca o subliniere că aceasta este experienţa existenţială ultimă şi cea mai înspăimântătoare înainte de cea a morţii, dacă nu chiar mai teribilă decât ea - părăsirea de către Dumnezeu -, experienţă prin care Hristos a ţinut să treacă, pentru a fi până la capăt alături de noi, în stările noastre existențiale ultime, în suferinţele noastre survenite prin cădere. Şi dacă El n-a abolit această experienţă decât trecând prin ea, să ne aducem aminte şi de cuvântul Său: „Nu este ucenic mai presus decât învățătorul său; dar orice ucenic desăvârșit va fi ca învățătorul său” (Luca 6, 40). Răstignirea a fost supremul act chenotic al lui Hristos. Ceea ce a urmat pentru Hristos se ştie: moartea, îngroparea, Învierea... Ca atare, toate acestea se vor înșira și pentru noi, pe urmele Lui. Și aduc în final bucurie, chiar dacă parcursul presupune multă suferință. Căci, așa se vede în Scriptură: după acel „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Matei 27, 46), trecând prin Înviere, ajungem la: „Bucurați-vă!” (Matei 28, 9), primele cuvinte rostite de Hristos către femeile miro­nosițe. Tocmai de aceea, crești­nismul, îndeosebi cel ortodox, vorbește despre Cruce în termenii bucuriei. Acatistul Sfintei Cruci pune în evidență acest caracter de bucurare al Crucii, iar uneori îl și accentuează: „semnul adevăratei bucurii”, „odor veselitor al Cuvântului”. Făclia (lumina) pe care o poartă preotul în mână la ieșirile sale din Altar în perioada postpascală este totdeauna însoţită strâns cu purtarea unei cruci. Învierea nu leapădă crucea ca pe o rachetă purtătoare devenită inutilă, ci o păstrează lucrătoare şi după izbăvirea prin ea.