Sfântul Grigorie Palama, veritabilul teoretician şi doctrinar al isihasmului

Unii călugări din mănăstirile athonite, numiţi şi isihaşti, au ajuns să vadă lumina necreată a lui Dumnezeu. Dar adversarii lor respingeau posibilitatea vederii lui Dumnezeu de către om, negau distincţia dintre fiinţă şi energii în Dumnezeu, excluzând orice posibilitate de comuniune reală a omului cu Dumnezeu. Cel care a luat iniţiativa de a le răspunde acestora a fost Sfântul Grigorie Palama, care a vorbit despre posibilitatea cunoaşterii şi a unirii cu Dumnezeu, afirmând că nu există natură (fiinţă) nelucrătoare care să nu se manifeste în afară prin energii. Sfântul, pentru care isihasmul devenise un mod de viaţă, a răspuns că isihaştii nu văd Fiinţa lui Dumnezeu, ci energiile necreate care se revarsă din Fiinţa Lui. 

Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, învăţa că numai inexistenţa este nelucrătoare şi neenergetică. Orice persoană poate fi cunoscută prin lucrările sau manifestările ei. Sfântul vede în lucrările lui Dumnezeu relaţiile lui cu alt­ceva, deci relaţiile cu lumea creată. Natura dumnezeiască nu este însă relaţie, fiind aşezată peste toate. Nu lucrarea se cunoaşte din fiinţă, zice Palama, ci fiinţa se cunoaşte din lucrare. Fiinţa rămâne dincolo de orice relaţie, de orice împărtăşire.

Câteva repere biografice

Sfântul Grigorie Palama s-a născut în anul 1296, la Constantinopol. Tatăl său ajunsese un important demnitar la curtea lui Andronicus al II-lea Paleologul (1282-1328), dar a murit la scurt timp, astfel că Andronicus devine tutorele copilului Grigorie, rămas orfan. Înzestrat cu abilităţi intelectuale şi ambiţie, Grigorie a stăpânit toate subiectele de studiu care făceau parte la vremea aceea din cursul complet de educaţie superioară medievală.

Împăratul spera ca tânărul să se îndrepte spre munca în cadrul guvernului, dar Grigorie, abia împlinind 20 de ani, s-a retras în Muntele Athos, în anul 1316 (după unele surse 1318), devenind novice la Mănăstirea Vatoped, sub îndrumarea monahicească a Sfântului Nicodim de la Vatoped (prăznuit în 11 iulie). Acolo a fost tuns şi a pornit pe calea sfinţeniei.

Un an mai târziu, Sfântul Evanghelist Ioan Teologul i-a apărut în vis şi i-a promis că-l va proteja pe calea sa duhovnicească. Mama şi surorile lui Grigorie au devenit şi ele monahii. După săvârşirea părintelui Nicodim, Sfântul Grigorie a stat opt ani sub îndrumarea duhovnicească a părintelui Nichifor, iar după moartea acestuia, Grigorie s-a tranferat la Lavra „Sfântul Atanasie Athonitul” (prăznuit în 5 iulie). Aici a slujit la trapeză şi apoi a devenit cântăreţ în biserică.

După trei ani s-a mutat la Schitul Glossia, nevoindu-se pentru a atinge perfecţiunea spirituală. De la stareţul mănăstirii a învăţat meşteşugul rugăciunii neîncetate, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, pe care o practică monahii, începând cu marii pustnici ai deşertului din secolul al IV-lea, Evagrie Ponticul şi Sfântul Macarie al Egiptului (prăznuit în 19 ianuarie). Mai târziu, în secolul al XI-lea, Sfântul Simeon Noul Teolog (prăznuit în 12 martie) a dat indicaţii amănunţite despre activitatea mentală pentru cei care practicau rugăciunea exterioară, iar sfinţii din Athos au pus-o în aplicare.

Preoţie şi viaţă de pustnic

Practicarea rugăciunii minţii sau a inimii, pentru care este nevoie de solitudine şi linişte, se numeşte isihasm (de la grecescul „hesychia”, care înseamnă calm şi linişte), iar practicanţii se numesc isihaşti. În timpul şederii sale în Glossia, viitorul ierarh Grigorie a fost complet absorbit de spiritul isihast, care a devenit noul său mod de viaţă. În anul 1326, din cauza ameninţării invaziei turce, el şi ceilalţi fraţi ai schitului s-au retras în Tesalonic, unde a fost hirotonit ca preot. Sfântul Grigorie combina îndatoririle sale preoţeşti cu viaţa de pustnic. Cinci zile pe săptămână le petrecea în linişte şi rugăciune, iar sâmbăta şi duminica venea în mijlocul oamenilor, unde slujea şi predica, smulgându-le sentimente de iubire, dar şi multe lacrimi, prin cuvintele sale. Uneori participa la întrunirile duhovniceşti ale tinerilor educaţi, conduse de viitorul Patriarh Isidor.

După reîntoarcerea din Constantinopol, Sfântul Grigorie a găsit un loc potrivit în care să vieţuiască în solitudine, lângă Tesalonic, la Veria. Aici a adunat în jurul său mai mulţi călugări, pe care i-a îndrumat timp de cinci ani. Se duce din nou în Muntele Athos (1330-1331), silit de incursiunile sârbilor, şi se aşază în lavra Schitului „Sfântul Sava”. În 1330 au avut loc importante evenimente în viaţa Bisericii de Răsărit, în urma cărora Sfântul Grigorie a fost plasat printre cei mai importanţi apologeţi universali ai Ortodoxiei, fiind renumit ca profesor al isihasmului.

În apărarea sfinţilor isihaşti

Tot prin anul 1330, învăţatul călugăr Varlaam din Calabria, în călătoriile sale la Constantinopol şi Tesalonic, susţinea imposibilitatea cunoaşterii esenţei lui Dumnezeu, declarând că rugăciunea minţii era o eroare eretică. El a intrat în dispute cu călugării, încercând să demonstreze natura materială creată a luminii din timpul Schimbării la faţă a Mântuitorului de pe Muntele Tabor, ridiculizând învăţăturile despre metodele rugăciunii şi despre lumina necreată văzută de isihaşti. Sfântul Grigorie, la rugămintea călugărilor athoniţi, a răspuns prin admonestări verbale la început, dar văzând că nu au nici un rezultat, a început să aştearnă pe hârtie argumentele sale teologice. Astfel a apărut Triade în apărarea sfinţilor isihaşti (1338). Prin 1340, sfinţii din Muntele Athos au compilat, cu ajutorul Sfântului Grigorie, un răspuns general împotriva atacurilor lui Varlaam, grupat sub titlul Tomul Aghiorit.

La Sinodul din Constantinopol, ţinut la Biserica „Sfânta ­Sofia” în 1341, Sfântul Grigorie a polemizat cu Varlaam, axându-se pe ideea naturii luminii de pe Muntele Taborului. În 27 mai 1341, Sinodul a fost de acord cu punctul de vedere al Sfântului Grigorie, acela că Dumnezeu, de neatins prin esenţa Sa, ni se descoperă prin energiile Sale direcţionate spre lume şi percepute de noi, cum a fost lumina de pe Muntele Taborului, dar acestea nu sunt nici materiale, şi nici create. Ipotezele lui Varlaam au fost condamnate ca erezii, acesta fiind anatemizat şi izgonit în Calabria. Dar disputele dintre palamiţi şi varlaamiţi erau departe de a se fi încheiat. Acestora din urmă li s-au alăturat discipolul lui Varlaam, călugărul bulgar Akyndinos, precum şi Patriarhul Ioan al XIV-lea Kalekas (1334-1347). Împăratul Andronicus III Paleologul (1328-1341) înclina şi el spre punctul lor de vedere.

Akyndinos, al cărui nume însemna „cel care nu face rău”, a cauzat de fapt un mare rău, prin învăţăturile sale eretice. A scris o serie de mici tratate în care îi denunţa pe Sfântul Grigorie şi pe călugării athoniţi drept provocatori în cadrul Bisericii. La rândul său, sfântul a scris un răspuns detaliat în care demonta erorile lui Akyndinos, însă patriarhul îl susţinea pe acesta din urmă, considerându-l vinovat pe Sfântul Grigorie de toate tulburările din cadrul Bisericii. În 1344, l-a închis în temniţă timp de patru ani. În 1347, când Ioan al XIV-lea a fost înlocuit de Isidor (1347-1349), Sfântul Grigorie a fost eliberat şi numit Arhiepiscop al Tesalonicului. În 1351, Sinodul din Vlaherne a apărat cu solemnitate caracterul ortodox al învăţăturilor sale, însă poporul nu l-a acceptat uşor pe sfânt, astfel că a fost nevoit să se mute dintr-un loc în altul.

Într-una din călătoriile sale la Constantinopol pe un vapor bizantin, a căzut în mâinile turcilor. Dar chiar şi în captivitate, Sfântul Grigorie predica atât prizonierilor creştini, cât şi răpitorilor săi musulmani. Hagarenii au fost uimiţi de înţelepciunea cuvântului său, dar musulmanii nu suportau acestea şi l-au bătut, ba chiar l-ar fi omorât cu plăcere dacă n-ar fi nădăjduit într-o răscumpărare mare. La un an, sfântul a fost răscumpărat şi astfel s-a întors la Tesalonic.

Sfântul Grigorie a făcut multe minuni în cei trei ani dinaintea trecerii sale la Domnul, vindecând bolnavi. În ajunul morţii sale, Sfântul Ioan Gură de Aur i-a apărut într-o viziune, adresându-i cuvintele: „Spre înălţimi! Spre înălţimi!”. Sfântul Grigorie Palama a adormit întru Domnul la 14 noiembrie 1359, fiind canonizat după nouă ani, în 1368, iar moaştele sale se păstrează la Tesalonic. Este prăznuit de două ori pe an: în 14 noiembrie şi în duminica a doua din Postul Mare.