Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne...!

În viaţa duhovnicească ne întâlnim necontenit cu Sfânta și de viață făcătoarea Cruce, semn al mântuirii care luminează întreaga istorie a creștinătății. Ea se află în rugăciunile pe care le rostim, în primul gest cu care suntem datori să ne însemnăm dimineața, când ne ridicăm din odihna nopții, dar și în clipele de peste zi, precum și în liniștea serii, pregătindu-ne pentru odihnă și încredințându-ne viața ocrotirii lui Dumnezeu.

Ne întâlnim cu Sfânta Cruce așezată în vârful turlelor bisericilor, strălucind ca o lumină de veghe peste comunitățile creștine. O vedem pe înălțimile dealurilor sau la răscrucile drumurilor, unde binecuvântează pașii celor ce trec și le amintește că fiecare călătorie a vieții are un sens și un rost în lumina lui Hristos. O regăsim, de asemenea, la mormintele celor apropiați și chiar ale celor necunoscuți, unde tăcerea pământului ne aduce aminte de fragilitatea firii omenești și de adevărul că suntem muritori, dar chemați la viața cea veșnică.

De aceea, Sfânta Cruce nu este doar un semn al trecutului, ci o prezență care ne însoțește în fiecare etapă a existenței noastre. Biserica ne amintește de ea în multe dintre zilele anului bisericesc, mai ales în zilele de miercuri și vineri, care sunt închinate pomenirii Pătimirilor Domnului. În aceste zile, în rugăciunea de sfârșit a slujbelor - în formula pe care o numim apolisisul slujbei (încheierea ei) - este pomenită Sfânta Cruce, ca semn al biruinței lui Hristos asupra păcatului și morții.

În mod deosebit însă, de-a lungul anului, există câteva momente liturgice în care Biserica o cinstește cu o solemnitate aparte. Astfel, în prima parte a anului bisericesc, la 14 septembrie, prăznuim Înălțarea Sfintei Cruci, sărbătoare plină de înțelesuri, legată de descoperirea lemnului mântuitor de către Sfânta Împărăteasă Elena. Apoi, în Duminica a treia din Sfântul și Marele Post, Crucea este adusă în mijlocul bisericii pentru închinare, ca întărire pentru cei care străbat drumul postului. De asemenea, la 7 mai, Biserica amintește arătarea pe Cer a semnului Sfintei Cruci la Ierusalim, iar la 1 august prăznuim scoaterea spre închinare a Sfintei Cruci, o rânduială veche legată de tradiția Constantinopolului.

Și sunt încă multe alte momente în care pomenirea ei se împletește cu viața liturgică a Bisericii. Într-o carte care s-a bucurat de o largă răspândire în ultimii ani și care vorbește despre rânduielile Triodului, scrisă de un viețuitor al mănăstirii athonite Simonos Petra, autorul arată că cinstirea din Duminica a treia a Sfântului și Marelui Post reprezintă cea de-a treia prăznuire a Crucii la Ierusalim, după Înălțarea Sfintei Cruci și după închinarea ei din ziua de 1 august.

Aceste sărbători sunt de o mare vechime. Una își are începutul în vremea împărătesei Elena, cea care a descoperit lemnul Sfintei Cruci la Ierusalim, iar cealaltă a fost rânduită după ce mai multe fragmente din Sfânta Cruce au fost aduse la Constantinopol și păstrate în paraclisul Palatului Imperial. De acolo, în ziua de 1 august, aceste sfinte relicve erau scoase cu solemnitate și aduse în catedrală, unde rămâneau spre închinare până în ziua de 14 august, aducând mângâiere și binecuvântare credincioșilor.

Iată, așadar, câte prilejuri ne sunt oferite pentru a ne aminti de jertfa Mântuitorului, de ceea ce s-a petrecut la Ierusalim atunci când Domnul, din iubire nesfârșită pentru oameni, a primit Crucea și moartea pentru viața lumii. Dar, pe lângă aceste evenimente legate de istoria mântuirii, Biserica ne amintește și alte întâmplări pline de lumină, precum arătarea pe cer a semnului Sfintei Cruci, petrecută la jumătatea veacului al IV-lea.

Despre această minunată arătare vorbește Chiril, Arhiepiscopul Ierusalimului, într-o scrisoare adresată fiului împăratului Constantin cel Mare, împăratului Constanțiu. În acea scrisoare, fericitul arhiepiscop spune:

„Nu-ți scriu aceste cuvinte pentru a te măguli, ci pentru a-ți mărturisi ce s-a întâmplat la Ierusalim în ziua de 7 mai, anul 351”.

Era ziua Cincizecimii, iar la ceasul al nouălea, după cum mărturisește scrisoarea arhiepiscopului, de la muntele Golgota până la înălțimea Muntelui Măslinilor (Eleon), a apărut pe cer o cruce de o frumusețe și o strălucire negrăită. Aceasta a fost văzută de toți locuitorii cetății, căci lumina ei întrecea strălucirea soarelui.

Nu a fost o vedenie a unui singur om, nici un privilegiu oferit doar câtorva, ci un semn văzut de mulțime. Și nu numai creștinii au fost martori la această minune, ci și numeroși iudei veniți la Ierusalim pentru sărbătoarea Cincizecimii, după obiceiul lor. În urma acestei arătări cerești, mulți dintre cei prezenți au simțit o puternică dorință de a primi Sfântul Botez, deoarece semnul Sfintei Cruci nu s-a arătat pentru o clipă trecătoare, ci a rămas vreme îndelungată pe cer, ca o pecete a adevărului și a biruinței lui Hristos.

Astfel, Biserica, istoria ei și însăși credința noastră se sprijină și se îndreaptă necontenit către Sfânta și de viață făcătoarea Cruce a Domnului, stindard al iubirii dumnezeiești și al biruinței asupra morții.

Totuși, în Duminica a treia a Sfântului și Marelui Post, suntem chemați să privim dincolo de istoria ei și de evenimentele care au marcat parcursul creștinismului. Suntem îndemnați să descoperim înțelesul ei adânc, taina duhovnicească pe care o poartă.

Citind cu atenție canonul Duminicii Sfintei Cruci, operă imnografică alcătuită în urmă cu aproximativ douăsprezece veacuri, descoperim adevărate mărgăritare ale literaturii liturgice, prin care Biserica cinstește această zi. La începutul canoanelor de la Utrenie, Triodul menționează că acestea au fost alcătuite de Sfântul Teodor Studitul.

Teodor Studitul a trăit de la jumătatea veacului al VIII-lea până la începutul veacului al IX-lea. S-a născut în Constantinopol, într-o familie de mare cinste, tatăl său fiind demnitar imperial. Familia sa era numeroasă, iar sub îndrumarea unchiului său, Platon, un vestit egumen al vremii, aproape toți membrii familiei au îmbrățișat viața monahală.

Chemarea lor este foarte asemănătoare cu aceea din familia Sfântului Grigorie Palama, unde, de asemenea, mulți membri ai familiei au ales drumul vieții duhovnicești. Astfel, tatăl, mama, frații și alte rude ale Sfântului Teodor Studitul au devenit monahi, iar el împreună cu fratele său Iosif, mai târziu Arhiepiscop al Tesalonicului, s-au remarcat nu numai prin viața lor ascetică, ci și prin darul imnografiei, alcătuind cântări de o mare frumusețe teologică și liturgică.

Prin aceste cuvinte, cântări și prin întreaga tradiție a Bisericii, Sfânta Cruce este pentru noi semnul iubirii dumnezeiești, scara care unește pământul cu cerul, pomul vieții care rodește nemurirea, chemându-ne necontenit să privim spre Hristos Cel răstignit și înviat, izvorul mântuirii și al luminii veșnice.

De la Sfântul Teodor Studitul ne-a rămas canonul închinat Sfintei și de viață făcătoarei Cruci, o alcătuire liturgică de mare frumusețe și profunzime teologică. Am putea, desigur, să ne oprim asupra fiecărui tropar în parte, să cercetăm fiecare cuvânt și fiecare imagine pe care imnograful o așază înaintea noastră, așa cum am putea să medităm îndelung și asupra celorlalte tropare din această prea frumoasă și plină de lumină perioadă a Triodului, în care Biserica ne conduce pașii prin pocăință, prin rugăciune și prin dorul de Dumnezeu.

Dar, pentru a păstra măsura cuvântului, mă voi opri asupra câtorva dintre ideile luminoase pe care Sfântul Teodor Studitul ni le propune, idei care strălucesc asemenea unor raze duhovnicești în mijlocul acestei duminici a Sfintei Cruci.

Mai întâi de toate, el vorbește despre bucuria de a ne închina „la locul unde au stat picioarele Domnului”, la poalele Sfintei Cruci. Expresia aparține profetului David, împăratul psalmist, omul rugăciunii și al dorului după Dumnezeu, cel care, cu multe veacuri înainte de venirea Mântuitorului în lume, a profețit că oamenii se vor închina Sfintei Cruci pe care au fost pironite mâinile și picioarele Domnului.

Astfel, cuvintele psalmistului devin o punte între profeție și împlinire, între Vechiul și Noul Legământ. Noi mărturisim acest adevăr de fiecare dată când rostim Psalmii lui David, iar Sfântul Teodor Studitul amintește aceste cuvinte în scrierile sale, parcă pregătindu-ne sufletele pentru întâmpinarea sfintelor Pătimiri ale Domnului.

De aceea, la fiecare Liturghie a Darurilor mai înainte sfințite, precum și în rânduiala altor slujbe din Postul Mare, auzim iarăși și iarăși psalmul lui David care vorbește despre această închinare la locul sfințit de pașii Domnului. Prin aceste cuvinte, Biserica ne învață să ne apropiem de taina Crucii cu smerenie, cu inima curățită și cu sufletul plin de nădejde.

Într-una dintre cântările sale, Sfântul Teodor Studitul ne spune că atunci când întâmpinăm Sfânta Cruce, primind lumina ei care strălucește peste întreaga Biserică, noi, de fapt, întâmpinăm cinstitele Pătimiri ale Domnului.

Prin urmare, sărbătoarea Sfintei Cruci din mijlocul Postului nu este doar o simplă pomenire a unui eveniment din trecut, ci devine o înainte-prăznuire, o pregătire duhovnicească, o anticipare a sfintelor și mântuitoarelor Pătimiri ale lui Hristos. Crucea este așezată înaintea noastră ca o chemare tainică de a merge alături de Domnul pe drumul către Ierusalim.

Știm din Evanghelii că, atunci când Mântuitorul mergea spre Cetatea Sfântă împreună cu ucenicii Săi, le-a vorbit de cel puțin trei ori despre ceea ce avea să se întâmple acolo: că El, Fiul Omului, va fi dat în mâinile oamenilor păcătoși, care Îl vor batjocori, Îl vor răstigni și Îl vor omorî, dar că a treia zi va învia.

La prima vestire a acestor pătimiri, ucenicii s-au mirat și s-au tulburat, pentru că moartea pe cruce era în lumea de atunci o pedeapsă rezervată celor mai mari făcători de rele. Iar ucenicii vedeau limpede că Domnul nu făcuse decât bine: vindecase bolnavi, ridicase pe cei căzuți, mângâiase pe cei întristați și vestise tuturor Împărăția lui Dumnezeu.

De aceea, cuvintele Sfântului Teodor Studitul ne descoperă mesajul principal al acestei zile: „întâmpinând Crucea Ta, Doamne, noi întâmpinăm sfintele Tale pătimiri”.

Într-un alt loc al canonului său, același imnograf vorbește despre razele Crucii care luminează întreaga lume, fiind înainte vestitoare ale Învierii Domnului. Este o imagine de o rară frumusețe: Crucea nu este doar semnul suferinței, ci și începutul luminii pascale. Strălucirea ei pregătește strălucirea dimineții Învierii.

De altfel, în noaptea sfântă a Paștilor cântăm cu toții, într-un glas de bucurie: „Veniți să ne curățim simțirile și să-L vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii”.

Această strălucire și lumină negrăită care izvorăște din taina Crucii și a Învierii este aceea despre care vorbește și Sfântul Teodor Studitul, chemându-ne să privim Crucea nu doar ca pe un instrument al suferinței, ci ca pe un izvor al luminii dumnezeiești.

Sinaxarul Duminicii a treia din post, pe care îl găsim în cartea Triodului, ne învață câteva lucruri deosebit de importante asupra cărora se cuvine să medităm, știind că, de aproape un mileniu și două veacuri, fiii Bisericii au auzit aceste cuvinte și s-au luminat duhovnicește din ele.

Prima dintre învățăturile Sinaxarului ne spune că Postul Mare este o perioadă a răstignirii trupului nostru. Părinții Bisericii vorbesc despre o adevărată pacificare a trupului prin post. De aceea, mulți credincioși postesc foarte aspru, mai ales în primele zile ale acestui Sfânt și Mare Post și în ultimele lui zile.

Când omul se înfrânează de la anumite bucate și de la plăcerile obișnuite, trupul începe să se liniștească. Aceasta este o luptă tainică, lăuntrică, a fiecăruia cu sine însuși, dar și o luptă cu patimile trupului.

Există însă o luptă și mai grea decât aceasta: lupta cu gândurile păcătoase, acele gânduri străine care ne inundă mintea și tulbură liniștea inimii. În urma unui post aspru și a unei nevoințe stăruitoare, trupul se răstignește împreună cu cugetul și cu interiorul omului. Este o răstignire tainică pe care o suferim cu ajutorul Celui care a purtat povara Crucii pentru noi.

O altă învățătură a Sinaxarului ne spune că orice călător, când are de străbătut un drum lung și anevoios, caută umbra unui copac sau odihna unui loc, măcar pentru câteva clipe, pentru a-și recăpăta puterile și pentru a continua călătoria până la capăt.

Cei care au călătorit prin locuri greu accesibile sau au trecut prin arșița căldurilor puternice înțeleg foarte bine această imagine pe care Părinții Bisericii o pun înaintea noastră. Ei vorbesc despre Sfânta Cruce ca despre un copac umbros, sub ramurile căruia se pot odihni cei osteniți de calea postului, mai ales cei care se nevoiesc cu râvnă.

Dacă cineva călătorește sub arșița unor temperaturi foarte ridicate și nu găsește nici o picătură de apă și nici o umbră, îi va fi foarte greu să continue drumul.

Vă spune un călător care, într-o vară, mergând către Mănăstirea Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, conaționalul nostru, chiar în vremea prăznuirii lui de la mijlocul lunii august, la temperaturi care se apropiau de cincizeci de grade, a simțit cât de anevoios poate deveni drumul. Aproape că nici măcar doi kilometri parcurși pe jos nu puteau fi străbătuți în asemenea condiții dacă nu găseai o margine de stâncă umbrită sau dacă nu aveai câteva picături de apă. Fără umbră și puțină odihnă, drumul nu putea continua.

Astfel, Sinaxarul ne îndeamnă să ne odihnim sub umbra de har a Crucii, pentru a putea continua călătoria duhovnicească a Postului Mare până la capătul ei.

O altă învățătură ne spune că împărații, înainte de a ajunge într-o cetate, trimiteau înaintea lor steagurile și sceptrul împărătesc, care vesteau venirea suveranului și pregăteau poporul pentru întâmpinarea lui.

La fel se întâmplă și cu Sfânta Cruce. Știm acest lucru și din cuvintele Evangheliei după Matei, din capitolul 24, unde ni se spune că la sfârșitul veacurilor, când va veni Judecătorul, se va arăta pe cer semnul Fiului Omului, adică semnul Crucii, iar toate neamurile pământului vor plânge...

În același fel, în timpul Postului Mare, Împăratul împăraților și Domnul domnilor trimite înainte sceptrul Său împărătesc, Sfânta Cruce, pentru a anunța venirea Stăpânului și pentru a pregăti inimile noastre pentru întâlnirea cu El.

Astfel, Crucea devine pentru noi semn de mângâiere, umbră de odihnă, lumină de călăuzire și vestire a Învierii, chemându-ne să mergem mai departe pe drumul postului cu nădejde, cu răbdare și cu dorul după Hristos.

O altă învățătură ne trimite cu gândul către vremurile de demult, către paginile Vechiului Testament, unde citim în viața profetului Moise despre un moment cu mare putere simbolică. În pustia aceea aspră, apele locului numit Mara erau amare și nu puteau fi consumate de către popor. Într-o asemenea încercare, Dumnezeu i-a arătat lui Moise un lemn pe care acesta l-a aruncat în mijlocul apelor, îndulcind astfel amărăciunea lor. Apa care mai înainte era de nefolosit a devenit atunci izvor de viață pentru cei care îl însoțeau pe marele profet.

Părinții Bisericii văd în această întâmplare o prefigurare a Sfintei Cruci. După cum lemnul aruncat în apa amară a schimbat gustul ei și a făcut-o potabilă, tot astfel lemnul Crucii îndulcește amărăciunea postului și a încercărilor vieții. Căci nu trebuie să uităm că într-o asemenea perioadă de nevoință pot apărea și ispite mai mari decât de obicei. O cetate puternică este adeseori asediată cu mai multă putere de vrăjmași tocmai atunci când își întărește zidurile; la fel și sufletul omului, când se apropie mai mult de Dumnezeu, poate fi încercat cu mai multă stăruință.

De aceea, amărăciunea postului, precum și încercările care însoțesc această cale duhovnicească devin mai ușor de purtat prin dulceața și puterea Sfintei Cruci. Crucea devine astfel nu doar semnul jertfei, ci și izvorul unei mângâieri tainice, o lumină care îndulcește asprimea nevoinței și o transformă în bucurie duhovnicească.

Sinaxarul ne vorbește și despre o asemănare profundă între Sfânta Cruce și pomul cunoștinței binelui și răului care fusese sădit în grădina Edenului. Adam, gustând din acel pom, a cunoscut moartea și despărțirea de Dumnezeu. Dar, prin lemnul Crucii, blestemul de demult a fost stins, iar legătura dintre om și Creatorul său a fost din nou refăcută.

Prin Cruce, Raiul ce fusese pierdut prin neascultare a fost redobândit prin jertfă. Lemnul care odinioară fusese pricină de cădere este acum transfigurat în lemnul vieții, în scara care unește pământul cu cerul și redeschide porțile împărăției lui Dumnezeu.

Acestea sunt câteva dintre învățăturile pe care se cuvine să le păstrăm în gândurile noastre când cinstim Sfânta Cruce, cerând ajutorul ei pentru a ne sprijini în călătoria noastră către marea sărbătoare a Sfintelor Paști.

Același mare imnograf al Bisericii, Sfântul Teodor Studitul, spune într-una dintre cântările sale că „astăzi cetele îngerilor dănțuiesc pentru închinarea Crucii Tale, căci prin ea au fost sfărâmate taberele demonilor și prin ea, Doamne, ai mântuit neamul omenesc...”

Astfel ne luminăm inimile cu harul Celui care S-a răstignit pe Cruce, al Celui care a fost pironit pe lemn și a surpat puterea vicleanului, ridicând blestemul de asupra omenirii.

Acest adevăr pe care Sfântul Teodor Studitul îl arată în cântările sale este mărturisit înainte de fiecare Sfântă Liturghie, când preotul pregătește Agnețul care va deveni Trupul Mântuitorului, rostind cuvintele: „Răscumpăratu-ne-ai din blestemul legii cu scump sângele Tău; pe cruce fiind răstignit și cu sulița împuns, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru”.

Către Sfânta Cruce ne îndreptăm rugăciunea, căci ea este pavăza Bisericii, întărirea credincioșilor și sprijinul tuturor celor care, adeseori cu suferință și amărăciune își poartă crucea prin această lume.

Crucea este nădejde.

Sfântul Ioan Scărarul, în scrierile sale, spune că cei care poartă crucea cu toată inima nu simt greutatea ei. Dar cei care arată dispreț și revoltă față de încercările vieții - acestea fiind de fapt crucea pe care o purtăm fiecare - se întâlnesc cu o mare dificultate. Dacă o porți cu răbdare, Crucea te poartă...

Dacă cineva își va purta crucea împreună cu Domnul, povara ei devine ușor de dus. Dar celui care se bizuie doar pe propriile puteri și nu cere ajutorul lui Dumnezeu, crucea i se va părea foarte grea și uneori chiar de nepurtat, simțind din plin povara ei.

Purtarea crucii nu înseamnă doar a merge într-o procesiune, la o zi de sărbătoare, la o înmormântare creștinească sau în alte momente solemne.

Purtarea crucii înseamnă puterea de a înțelege încercările vieții, suferințele, uneori foarte grele, care pot dura ani de zile - boli, neputințe, încercări pe care numai Dumnezeu le știe.

Evanghelia după Ioan ne vorbește despre slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, care timp de treizeci și opt de ani nu a putut coborî în apa tulburată de înger. Și totuși acel om nu a rostit nici un cuvânt de revoltă împotriva celor care intrau înaintea lui în apă. Cine dintre noi ar putea aștepta atâta vreme, imobilizat, fără să murmure, fără să se tulbure?

Sunt multe încercări și amărăciuni cu care omul se poate întâlni în această viață. Iar cei care au ajuns la o anumită vârstă pot face cu ușurință suma încercărilor pe care le-au purtat de-a lungul anilor.

Părinții Bisericii spun că unii oameni se aseamănă cu martirii în purtarea crucii. Acest cuvânt nu are nevoie de multe explicații... Există și astăzi printre noi oameni care își poartă crucea cu o răbdare și o credință asemănătoare martirilor de odinioară. Pentru astfel de oameni există plată și cunună de martiri...

Suntem chemați să privim către Sfânta Cruce, să o purtăm în viața noastră și să ne amintim un lucru esențial pe care Biserica ni-l pune înainte: să ajutăm la purtarea crucii celorlalți.

Domnul Însuși, mergând spre Golgota, a căzut sub povara Crucii. Atunci a fost chemat un om din mulțime, un lucrător care venise din țarină, care nu făcea parte dintre ucenicii Domnului. El a fost ales să ajute la purtarea Crucii. Numele lui era Simon din Cirene.

Și noi putem deveni, măcar o dată sau de mai multe ori în viață, asemenea acestuia. Putem ajuta pe cineva să-și poarte crucea printr-un cuvânt bun, printr-o mână întinsă, printr-o faptă de milostenie sau printr-o rugăciune. O asemenea faptă nu rămâne nerăsplătită....

Câteva dintre înțelesurile mijlocului Sfântului și Marelui Post ne cheamă să cinstim Sfânta Cruce, dar și să ne trăim propria răstignire interioară, să urmăm lui Hristos, să ne lepădăm de sine și mai ales să slujim celui de lângă noi.

Astfel făcând și schimbându-ne felul de a gândi și de a trăi, vom ajunge să cântăm cu bucurie, ca în fiecare duminică în bisericile noastre:

„Prin Cruce a venit bucurie la toată lumea”.

Crucea este slava și întărirea Bisericii, este puterea împăraților,

Crucea este lauda monahilor,

Crucea este ajutătoarea noastră, a tuturor,

Crucea este altar de jertfă,

A surpat puterea vicleanului, și blestemul l-a ridicat,

Crucea este nădejde de mântuire pentru noi toți.