Cu faţa spre Doctorul de sus

Omul din zilele noastre, înconjurat de confort şi de nenumărate mijloace de a-şi îndeplini aproape toate voile, de a-şi transforma orice activitate într-o mică plăcere, se raportează la durere ca la ceva care trebuie izolat şi eliminat pe loc, ca un inamic.

Astăzi există antidot pentru aproape orice suferinţă fizică. Suntem îndemnaţi prin toate reclamele să scăpăm de orice durere de cap, de stomac, de spate, pentru toate avem o gamă largă de medicamente eficiente. Femeilor le-a intrat în cap să nu mai nască normal, ci prin cezariană, scăpând astfel de durerile naşterii. Bărbaţi în toată firea şi doamne cu mână de fier, altfel elegante, rămân fără dantură numai şi numai din teama faţă de durerea pe care ar suferi-o la dentist. Omul de azi a ajuns până acolo, încât consideră un drept şi o libertate să hotărască dacă mai vrea să trăiască în condiţiile unei dureri atroce pe patul de suferinţă sau nu. Deznădăjduit din pricina bolii, cere să fie omorât, eutanasiat. Evident, că toţi ne dorim unii altora sănătate, o preţuim când o avem, dar cum ne raportăm la boală spune multe despre felul în care credem sau nu în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. De felul în care ne purtăm în timpul bolii depinde modul în care sufletul ni se curăţeşte sau rămâne în aceleaşi mizerii şi păcate. În istoria creştinismului găsim o serie de sfinţi, mai ales pustnicii din vechime, care se lăsau cu totul în mâna lui Dumnezeu când îi cuprindea câte o boală şi răbdau, se rugau şi treceau prin ea şi peste ea cu nădejdea numai la Hristos, care a biruit moartea prin durerea şi suferinţa până la capăt. Nu este vorba ca noi, azi, să nu ne folosim de medicamentele şi metodele pe care le-au descoperit savanţii. Tot lui Dumnezeu trebuie să-i fim recunoscători şi pentru aceste daruri. Însă după ce medicina cu tot ce ştie ea să facă n-o mai scoate la capăt cu boala, atunci să purtăm cu smerenie şi răbdare suferinţa. Fiecare are măsura lui sufletească, puterea lui de a îndura, dar chiar în vremea bolii această măsură se poate adânci, căci atunci i se dă şansa să vadă cât este de mic, să constate că nu în oameni trebuie să îşi pună nădejdea, ci în Doctorul de sus. Durerea din timpul bolilor nu este altceva decât prevestirea durerii morţii şi este nefirească, aşa cum nefirească este şi moartea. Ştim că nu pentru moarte a fost creat omul. Dar mai ştim şi că durerea fizică şi sufletească, dacă le suportăm cu răbdare, au un rost curăţitor. Dacă evităm fiecare mică sau mare suferinţă care ni se dă, nu facem decât să amânăm o durere mai mare pe viitor. Dintre toate vieţuitoarele, numai omul este capabil să sufere de bunăvoie, să-şi asume durerea în mod voit pentru ca, trecând prin boală ca printr-o asceză, să iasă mai curat. Omul rupt de explicaţia creştină a vieţii consideră durerea un lucru negativ. Creştinul adevărat Îl are mereu ca exemplu pe Hristos, care a fost "om al durerii" şi care este Dumnezeul fericirii, la care se ajunge trecând prin durerile trăite cu răbdare, până la capăt.