Cu mulţumire, în noul an

Obişnuim să spunem că trecerea dintre ani este un timp al evaluării şi o vreme a proiectelor. Dincolo de bilanţul instituţional, de impozite şi bugete - specifice acestei perioade -, puţini dintre noi mai privesc în trecut. Vremea sărbătorilor aduce prea mult spectacol, iar cadourile, mesele, vizitele şi petrecerile ne consumă iremediabil timpul. Când să mai stăm noi cu noi înşine? Gesturile simple au fost sufocate de complexitatea reţetei sărbătorilor care încearcă să îmbine tradiţia cu modernitatea, autenticul cu kitsch-ul, autohtonul cu râvnitul import. Pe lângă acestea mai suntem şi obosiţi. Purtăm cu noi oboseala unui an întreg!

Oare cât de mult umanism a mai rămas în sărbătorile noastre? Nu mai vorbim de creştinism! Dezumanizarea sărbătorii se vede şi în distantele sms-uri sau email-uri. Nu trebuie condamnate aceste modalităţi moderne de comunicare. Dar poate că ar trebui să ne întrebăm cât de implicaţi suntem în trimiterea unei urări către întreaga agendă telefonică. Este un subiect complex, cu răspunsuri personale şi contextuale. Pentru a-l aborda ne trebuie vreme, timp pentru sufletul nostru. Peste câteva zile Biserica ne pune spre meditaţie o relatare evanghelică ce descrie întâlnirea Mântuitorului cu zece leproşi. Hristos Domnul îi trimite pe calea vindecării, iar ei constată, pe acest drum, că s-au tămăduit. Dar, din zece, doar unul se întoarce să mulţumească. Ceilalţi îşi continuă drumul. Un drum al lor, pe care încep să se simtă stăpâni. În bucuria reuşitelor nu au mai găsit timp să se întoarcă în istoria propriei lor vieţi. Aveau de recuperat izolarea din timpul bolii, aveau de sărbătorit noua lor stare de oameni. Asemenea lor, considerăm că viitorul este al nostru. Trecutul este al istoriei. Manualele şi pasionaţii cercetători se pot dedica sondării zilelor apuse. Nu este întâmplător că Biserica a rânduit la început de an o Evanghelie ce pune în antiteză două atitudini: recunoştinţa şi lipsa de mulţumire. Care dintre noi, în zilele libere şi de sărbătoare, a privit către anul care a trecut şi a făcut o listă cu toţi cei care l-au ajutat pe drumul vieţii? Nu este o întrebare moralistă! Recunoştinţa este un gest elementar, semn al maturităţii, al gradului de civilizaţie, dar şi o manifestare a frumuseţii sufleteşti. Taina cea mai profundă a Bisericii este Taina Euharistiei sau a mulţumirii. Conştienţi sau nu, îi purtăm cu noi pe toţi cei care ne-au ajutat, începând de la părinţi şi terminând cu necunoscuţi care au intervenit providenţial într-un anumit moment al vieţii noastre. Biserica a transformat fiecare Sfântă Liturghie în timp al mulţumirii. Cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu ne împărtăşim cu Sfintele Taine şi tot în duhul mulţumirii pomenim la rugăciunile comunitare sau personale pe cei apropiaţi. Cred că suprema recunoştinţă constă în a te ruga pentru cineva. În rugăciune dispar răceala şi formalismul, iar Dumnezeu este chemat ca martor al mulţumirii tale. Este foarte important să avem o memorie liturgică a vieţii noastre. Recunoştinţa ne mai învaţă că nu suntem singuri. Ne plângem de însingurare şi de lipsă de încredere în ceilalţi pentru că ne adjudecăm titlul de proprietate asupra drumului vieţii noastre fără să admitem liturgica constatare că "singuri nu putem face nimic bun". A mulţumi pentru un bine primit nu este un act de umilinţă, ci un gest de normalitate. Nimic nu este mai firesc decât un "Mulţumesc!" spus cu toată convingerea. Mulţumind nu împarţi cu cineva o reuşită, ci mai adaugi una. Îţi înfrângi orgoliul şi ne depărtăm de prea democratica expresie: "ni se cuvine". Ne-am obişnuit ca alţii să ne fie slujitori. Şi chiar în această ecuaţie, dictată de o anumită stare socială, doar sufletele mici nu mulţumesc celor care au datoria să le slujească. Chiar lui Pilat, guvernator cu mare putere, Mântuitorul îi spune: "N-ai fi avut nici o putere dacă nu îţi era dată de sus" (Ioan 19, 11). Aşadar, ce avem fără să fi primit? Este o întrebare ce implică un răspuns de gratitudine. S-a spus că este o artă a dărui, iar creştinismul îi numeşte virtuoşi pe oamenii darnici. Cu siguranţă, o artă mai delicată e aceea de a primi. Recunoştinţa este tocmai puterea de a primi frumos.