Cu părintele Gabriel Bunge, despre duhovnicie și monahism
Părintele schiarhimandrit Gabriel Bunge este un venerabil bătrân duhovnicesc. Duhovnic înțelept, monah erudit, un adevărat gheron - teolog al zilelor noastre, cunoscut creștinilor din Răsărit și Apus prin cărțile și studiile sale, unele traduse și în limba română. Într-o convorbire cu preacuvioșia sa, am abordat diferite aspecte ale vieții creștine și monahale, din trecut și din prezent.
Ce ne puteți spune despre timpurile de astăzi? Cum să trăim duhovniceşte astăzi?
În Europa Centrală, creștinii sunt marginalizați. Secularismul devine din ce în ce mai agresiv. Noi vedem că protestanții și catolicii reacționează diferit și în fața acestei crize de Covid. Când s-a terminat lockdown-ul, doar o treime din creștinii care mergeau de obicei s-au întors la biserică. Acest lucru mi l-au confirmat mai mulți preoți pe care îi cunosc în țările acestea. La noi s-a întâmplat (la mănăstirea sa ortodoxă) că au venit de trei ori mai mulți.
Care credeți că va fi sursa de renaștere spirituală?
Eu cred că tradiția ortodoxă. Pentru aceasta toată producţia teologică clasică este așa de populară. Eu văd în ultima vreme oameni care se întorc la credință, din toate clasele sociale. Noi trebuie să-i ajutăm. Eu nu mă uit la cantitate, ci la calitate. Creștinii în lumea aceasta sunt sarea pământului. Mă întreb dacă societatea a fost creștină vreodată în întregul ei. Societățile sunt deschise, fiecare face ce vrea sau nu face. Speranța noastră este să rămânem sare, astfel încât creștinismul să nu-și piardă gustul, să nu facă compromisuri cu această lume secularizată.
Credeți că va fi și o renaștere monahală?
Depinde de noi. Dacă luăm viaţa în serios, ca să nu trăim în mănăstirile acestea fără să facem nimic.
Din câte știți din Occident, există o deschidere spre vocația monahală?
Văzând și știind că natura omenească nu se schimbă, virtuțile și viciile sunt aceleași... Viața sănătoasă duhovnicească depinde de mai multe lucruri: dacă virtuțile sunt respectate și onorate și dacă viciile sunt recunoscute așa cum sunt - vicii. Aceasta este o discuție creștină. Nu suntem noi cei care trebuie să judecăm, dar multe comportamente se explică prin faptul că în spate sunt multe vicii. Dar viziunea antropologică creștină, aici, în Occident și Europa Centrală, e foarte dificil de susţinut astăzi. Nu poți nici să te aperi, nu poți să zici nimic - se numește discriminare. Fiecare pretinde că a fost discriminat. Nu m-aș mira ca, mai devreme sau mai târziu, să vină mai marea și reala persecuție a creștinilor... Avem dreptul (și noi) să ne ținem de tradiţia noastră ortodoxă, așa cum o trăim. Mulți spun că, în Occident, creștinii sunt într-o ignoranță marginală. Să nu ne grăbim cu astfel de concluzii. Bine, suntem în ignoranță, să spunem aşa, dar aceasta o cred unii, care nu mai au nici o lege. Noi trăim de mii de ani lucruri verificate (tradiția sfinților creștini) în vieţile celor de dinaintea noastră.
În România vedeți o renaștere duhovnicească?
Nu mai cunosc așa de bine realitatea românească. Am făcut o călătorie în țara dumneavoastră în urmă cu 5-6 ani. Am văzut comunități mari, mănăstirești. Putna mi-a făcut o impresie extraordinară. La Sihăstria am vorbit despre întâlnirea mea cu părintele Cleopa. Am încă aici o cruce pe care o păstrez ca amintire. Nu a vrut să facă poză ca să am o amintire de la sfinţia sa. A zis: „Du-te mai bine și fotografiază un măgar și spune «Acesta este părintele Cleopa!»” Apoi a venit un ucenic cu o fotografie... În aceste timpuri, noi trebuie să alegem, înainte de toate. Să știm să folosim mijloacele digitale cu multă discreție, în funcție de nevoi, nu să stăm și să le butonăm toată ziua. Noi, aici, încercăm să ținem lucrul acesta sub control. Acum 40 de ani nu aveam nici telefon, dar Episcopul de Lungano m-a obligat... Cei care vin aici sunt pelerini. Vin foarte motivați, vor să se spovedească, apoi vin unii și îmi spun: „E prima mărturisire din viața mea”. Unii au mai mult de 60 de ani. Trebuie să-i ajutăm.
Acum 10 ani v-am cunoscut ca pe un eremit, asemenea pustnicilor egipteni. Acum sunteți un stareț și duhovnic, se simte duh de mănăstire aici.
Aici nu este loc pentru o mănăstire mare. Suntem peste limită. Părintele Siluan stă în camera pentru oaspeți. Nu mai putem să primim pe nimeni. După tipicul nostru, putem să fim maximum șapte. Dacă suntem mai mult de șapte, ceilalți trebuie să meargă în afară să întemeieze un alt schit. Eu nu mi-am schimbat niciodată stilul de viață. Aici, unde trăim acum, nu mai există greutatea și mizeria care erau la început. Pe locurile acestea erau odinioară grajduri, jumătate distruse. Asta s-a schimbat, dar stilul de viață a rămas. Dacă vrem să facem numai voia lui Dumnezeu, El va fi Cel care ne conduce. Așa cum am spus la început, eu nu cred în instituții stufoase, în marile structuri. Mai bine să ținem structurile mici. Când structurile sunt mari, se pierde esenţialul, iar omul e mai preocupat să mențină structurile acestea. Părinții deșertului nu aveau structuri.
Adevărat!... Mântuitorul Hristos a întemeiat un mic grup de 12 apostoli. Orice instituționalizare excesivă a monahismului pare nefolositoare.
Noi încercăm să ne adaptăm cerințelor și posibilităților fiecăruia. Oamenii sunt diverși ca vârstă, educație, sănătate. Aici nu e dificil. Fiecare are aici regula lui. Noi avem rugăciunea în comun numai duminica și sărbătorile. Mâncăm împreună numai la sărbători. Fiecare își ia în blidul lui, își aduce aici și mănâncă în liniște. Ceilalți frați ai mei nu întâlnesc pe nimeni. Doar eu primesc oameni. Fiecare își face partea lui de lucru: unul intelectual, celălalt are grijă de grădină. Fiecare după posibilitățile lui. Încercăm să ținem rugăciunea și să trăim în pace.
Ce le transmiteți creștinilor din România?
Să rămână buni și bravi așa cum sunt.
Și monahilor?
Evident, același lucru. Întotdeauna am trăit cu impresia aceasta, și cred că România este o țară foarte creștină. Nu pentru că toți sunt practicanți, niciodată nu a fost așa, ci pentru că aceia care sunt, sunt într-adevăr creștini. Asta m-a impresionat întotdeauna. Nu iau în seamă ceea ce se întâmplă lângă... Am fost și în orașe. Majoritatea nu ține seama de prezența ta. Dar am observat: a venit un preot tânăr și oamenii s-au înclinat până la pământ, în public, și au luat binecuvântare. Nu le-a păsat de cei din jur. Cât timp va fi această sare, societatea va fi suportabilă. Să întâlnești un personaj, de exemplu, ca părintele Serafim Man este o binecuvântare. L-am cunoscut pe părintele Nicolae Steinhardt. Am dus ascuns sub reverenda mea un rezumat despre monahismul creștinesc contemporan (rezumat al Patericului românesc) al părintelui Ioanichie Bălan, iar părintele Steinhardt l-a tradus în franceză. Am și o experiență frumoasă legată de părintele Ciprian Negrean din Cluj. Iată! Nu trebuie să fim neapărat călugări ca să facem ce face părintele Ciprian Negrean, o comunitate așa frumoasă.
Vă mulțumim din suflet, părinte Gabriel, păstrând dorința (dacă și vremurile se vor mai îndrepta) să vă revedem în România, la câteva sinaxe și conferințe... Domnul să vă țină sănătos!
***
Părintele Gabriel a trăit din tinerețe ca un monah eremit ortodox, după regulile Părinților răsăriteni, iar de 40 de ani după vechile rânduieli ale pustnicilor egipteni. Săptămânal, timp de cinci zile trăiește în retragere și tăcere totală, sâmbăta primind ucenici pentru spovedanie și sfaturi duhovnicești, iar în duminici și sărbători, împreună cu ucenicii săi, slujind Sfânta Liturghie. Această rânduială o păstrează cu sfințenie, până astăzi.
O vreme a cutreierat Rusia ortodoxă, al cărei monahism a renăscut viguros, ținând conferințe timp de luni de zile, în lungul și latul ei, în ultimii ani rămânând în sihăstria sa. La venerabila vârstă de 81 de ani, părintele radiază lumină și înțelepciune, smerenie, bunătate și discernământ. Cu bucurie, gata mereu de a sluji fratele, părintele Gabriel amintește de starea Sfântului Antonie cel Mare, așa cum îl descria ucenicul său, Sfântul tanasie: plăcut la înfățișare, drept, luminos, cuviincios, vesel, blând, politicos.
Îl putem cunoaşte din cărţile sale: Icoana Sfintei Treimi a Cuviosului Andrei Rubliov; Rugăciunea în Duh și Adevăr; Mânia și terapia ei după Evagrie Ponticul, traduse de părintele prof. arhid. Ioan Ică Jr.
Părintele Gabriel rememorează cu plăcere vizitele sale făcute în România, atât în perioada totalitară, cât și în cea postdecembristă, întâlnirile sale cu părinți ca Benedict Ghiuş, Cleopa Ilie, Dumitru Stăniloae, Sofian Boghiu, Nicolae Steinhardt, Serafim Man, Veniamin Tohăneanu transmițând un sănătos optimism (nădejde) creștin, pe care îl poartă în suflet despre Ortodoxia românească.