„Cu postul să ușurăm trupul și să limpezim mintea”
Postul. Medicament adresat atât sufletului, cât și trupului în vederea vindecării acestora de orice răutate, neputință și neîmplinire. Temă care își regăsește sursa în acel cuvânt al Mântuitorului: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 9, 29). Subiect care a generat nenumărate predici, cuvântări și interpretări, dintre care se evidențiază și cuvintele exprimate în acest sens de Sfântul Antim Ivireanul și asupra cărora ne vom îndrepta atenția astăzi.
Slujbele din timpul Postului Mare evidențiază adesea legătura dintre post și rugăciune, una care a fost remarcată încă din cuvintele Mântuitorului pe care le‑a adresat ucenicilor Săi după vindecarea copilului lunatic: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 9, 29). Dacă postul reprezintă modalitatea principală prin care ne păzim atât trupul de patima lăcomiei pântecelui, cât și sufletul de toate gândurile pătimașe – de vreme ce se cuvine să postim nu doar trupește, ci și duhovnicește de tot ce înseamnă clevetirea, vederea lucrurilor necurate sau auzirea celor vătămătoare de suflet – atunci rugăciunea constituie creșterea noastră în asemănarea tot mai mare cu Dumnezeu, Cel al cărui chip îl purtăm. Sfântul Antim Ivireanul remarcă de asemenea această împletire a postului cu rugăciunea: „Cu postul să ne ușurăm trupul, să ne limpezim mintea și să ne bucurăm cu sufletul, ca să vie darul lui Dumnezeu asupra noastră, care post trebuie să‑l facem cu rugăciuni amestecat. Că precum nu sînt dulci bucatele fărâ de sare, așa nici postul fărâ de rugăciuni” (Sf. Antim Ivireanul, „Cuvînt de învățătură la Dumineca lăsatului sec de brînză”, în: Opere, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, București, Ed. Minerva, 1972, p. 37). Sfântul Antim identifică trei scopuri ale postului: „igienizarea” trupului, curățirea minții și bucuria sufletului. S‑a demonstrat în multe rânduri că hrănirea cu alimente de post ajută foarte mult la curățirea organismului de toxine, fapt recunoscut încă din Antichitatea greco‑romană. În al doilea rând, cel care postește are parte de o gândire mult mai limpede și mai puțin afectată de gânduri sau de digestia greoaie care însoțește hrănirea peste măsură a organismului. În al treilea rând, postul ne bucură sufletul pentru că acesta își îndeplinește mai ușor propriile îndatoriri, respectiv rugăciunea atât pentru sine, cât și pentru cei din jur care au nevoie.
Osândirea lăcomiei pântecelui
În principiu, patima principală împotriva căreia luptăm cu ajutorul postului este cea a lăcomiei pântecelui. Această patimă este întreținută de către gândurile demonice, așa cum afirmă și Sfântul Antim Ivireanul: „Drept aceia trebue să ne ostenim ca să nu avem părtășie cu diavolul, că nu s‑au făcut nimeni ucenic bunătăților din cei ce s‑au îndestulat în mîncări, după pohta lor, nici din cei ce iubiia răsfățările s‑au făcut sfînt, nici din cei ce‑au viețuit trupește s‑au făcut părtaș împărăției ceriului. Știu bine că nu ne va lăsa obiciaiul și năravul cel rău ca să ne postim de bucate; ce încailea să ne postim de răutăț, că spre mîncare (n‑am cum mai zice într‑alt chip) ne îndeamnă blestematul acesta, de pîntece, dară a face rău n‑avem îndemnător pre nimeni. Că trupului îi trebuiaște mîncare, iar sufletului nu‑i trebuiaște răutăț; și din mîncare cunoști (la focul) oarece dulceață, iar din răutate nu să cunoaști alt nimic, fără numai vătămare de suflet și călcare de lege” (Sf. Antim Ivireanul, „Cuvînt de învățătură la Dumineca lăsatului sec de brînză”, în Opere..., p. 38). Postirea nu trebuie redusă, așadar, la acest aspect al „dietei”. Postul de mâncare trebuie însoțit obligatoriu de lupta împotriva gândurilor pătimașe care ne asaltează și care încearcă să ne determine să le urmăm cu fapta. Nu putem împiedica apariția gândurilor pătimașe, dar putem să le ignorăm sau să le respingem ca nefiind nimic altceva decât sugestiile celui viclean. În caz contrar, dacă începem să discutăm cu ele și să intrăm într‑un dialog continuu, nu mai avem cum să respingem transformarea lor în fapte. La fel se întâmplă și atunci când postim, ne vin la început gânduri legate de probleme de sănătate la care putem ajunge dacă vom continua asceza noastră. Apoi, dacă diavolul observă că nu ne poate împiedica de la asceza pe care o lucrăm, va încerca să ne afecteze sufletește prin gânduri de hulă sau de desfrânare, sau va încerca să ne împingă la clevetire și vorbire peste măsură, sau la auzirea de lucruri rele. Aici se vede dacă postul nostru este cu adevărat unul profund sau doar o simplă „dietă”, așa cum îl consideră mulți care nu‑și cunosc propria credință.
Postul și iubirea de aproapele
O altă temă despre care Sfântul Antim vorbește pe larg este legătura dintre post și iubirea aproapelui. Mulți dintre cei care postesc nu iau aminte și la războiul nevăzut al gândurilor și ajung să se irite din orice, să vorbească urât celor din jur și să îi vorbească de rău. Însă postul bineplăcut lui Dumnezeu nu poate fi lipsit de lucrarea iubirii aproapelui, pentru că, în caz contrar, nu înseamnă mare lucru. „Cu dragoste ne încredințăm că de vom iubi pre vecinii noștri după porunca lui Dumnezeu, ca înșine pre noi și le vom face bine vom fi și noi dumnezei și fii celui de sus, după cum zice David. Că dragostea iaste singur Dumnezeu și cela ce rămîne în dragoste, în Dumnezeu rămîne și Dumnezeu într‑însul. […] Că ce folos iaste trupul să fie deșărt de bucate, iar sufletul a‑l umplea de păcate; ce folos iaste a fi galbeni și ofilit de post, iar de pizmă și de urîciune a fi aprins; ce folos iaste a nu bea vin și a fi beat de veninul mîniei; ce folos iaste a nu mînca carne și cu hulele a rumpe carnea fraților noștri; ce folos iaste a ne conteni de cele ce sînt, uneori slobode și a face acelia ce nu sînt niciodată, cu vreun mijloc, slobode. Că Dumnezeu pre aceia iubește și‑i cinstește pre carii să feresc de cele oprite. Că aceste puține cuvinte, ce‑am vorbit aț înțeles lupta noastră cu cine iaste și cu ce fel de arme și de merinde ne trebuiaște să mergem asupra lui și cu ce mijloc să‑l biruim” (Sf. Antim Ivireanul, „Cuvînt de învățătură la Dumineca lăsatului sec de brînză”, în: Opere..., p. 39). Așadar, de vreme ce iubirea aproapelui este ceea ce trebuie să ne preocupe în principal, să avem grijă cum postim. Mai de preț este să mănânci hrană de post atât cât îți trebuie pentru a sluji și celor din jur, decât a te forța peste puterea ta și a ajunge să îi cerți și să te superi pe ei din pricina nervozității și lipsei de energie care însoțește orice asceză făcută cu mândrie. Este bine să postim cu smerenie și cunoscându‑ne neputințele noastre pentru că astfel nu vom face nici un rău celor din jur și ne vom învrednici de multă milă și bucurie din partea Domnului nostru Căruia Îi slujim. Altfel, postul nostru va fi pricină de mândrie și ceartă și nu ne va folosi sufletește prea mult.