Cugetări smerite
I
Suflete al meu smerite,
Adă – mai întâi –
Prea mărire Celui veșnic
Pentru orice bunătate.
De lucrezi ceva spre bine
Nu te înălța în gând,
Căci nu este bunătate,
Fără darul Lui cel Sfânt.
Totdeauna, la culcare,
Slavă dă lui Dumnezeu
C-ai ajuns sfârșitul zilei,
Izbăvindu-te de rău.
Când te scoli dă slavă iarăși
Că din mila lui cea mare,
Nu te-a osândit pierzării,
Ci ți-a dăruit sculare.
La mâncare zi cu duhul:
„Mulțumesc, Ceresc Părinte,
Pentru apa și văzduhul
Și aceste daruri sfinte!”
Dacă ești lovit de boală,
Cugetă că orice leac
Nu te-ajută, fără darul
„Doctorului Sfânt din veac”.
Iar când ești în prigonire,
Mulțumește bucuros
Că mergând pe „calea strâmtă”,
Calci pe „urma lui Hristos”.
II
Precum încet se trece
Făclia de la sfeșnic,
Așa se trece viața
Și vine somnul veșnic.
Să cugetăm adesea
La tainele „ieșirii”
Ca să scăpăm de frică
În ceasul „despărțirii”.
Să pomenim cu lacrimi
Pe cei ce-au răposat,
Căci pentru noi se roagă
Și ei neîncetat.
Să știm întotdeauna
Că fără sfântul dar,
Comorile din lume
Sunt toate în zadar.
Nădejdea să ne fie
La „Cel fără de ani”,
Iar nu la mintea noastră,
La slavă sau la bani.
Nevrednicia noastră
S-o punem mai prejos
Decât vinovăția
Celui mai păcătos.
În toate să ne fie
Credința ca un cheag
Și dragostea curată
Al vieții noastre steag.
Să nu lăsăm în minte
Vreun cuget dușmănos,
Ci să urmăm iertării
Și păcii lui Hristos.
(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine...)