Cui foloseşte o confesiune?

Opera Fericitului Augustin, intitulată sugestiv „Confesiuni“, este considerată a fi una dintre cele mai emoţionante şi edificatoare autobiografii din câte s-au scris vreodată. În ea se reflectă viaţa unui om care întotdeauna a fost preocupat de marile întrebări ale vieţii şi care nu s-a mulţumit cu răspunsuri de suprafaţă. Parcursul biografic al acestui mare teolog şi filosof ilustrează prin el însuşi răspunsurile găsite în această febrilă căutare. După un debut strălucitor în cariera de profesor de retorică, Fericitul Augustin se simte încă neîmplinit şi astfel ajunge să se preocupe o bună perioadă din viaţă cu serioase întrebări şi dileme privind existenţa Divinităţii, semnificaţia binelui şi a răului ş.a..

Textele următoare reprezintă răspunsul faimosului gânditor antic la întrebarea: „Cui sunt de folos confesiunile?“, atât timp cât fiecare om este dator faţă de sine însuşi să parcurgă acelaşi drum întortocheat al marilor întrebări, al răspunsurilor şi al transformărilor spirituale inerente vieţii. Aşadar, ce am eu în comun cu oamenii, semenii mei, pentru ca ei să asculte mărturisirile mele, ca şi cum ei şi nu altcineva ar fi în stare să-mi vindece slăbiciunile? Ei, care sunt un gen ciudat de fiinţe, dornice să cunoască viaţa altuia, dar delăsătoare atunci când trebuie să şi-o îndrepte pe a lor. De ce încearcă ei să afle de la mine cine sunt eu, când nu vor să afle de la Tine cine sunt ei? Şi, de fapt, de unde ştiu ei dacă eu spun sau nu adevărul, atunci când aud de la mine ceva despre mine însumi, de vreme ce nici unul dintre oameni nu ştie ce se petrece în om, decât duhul omului care se află într-însul? Dar dacă ei aud de la Tine ceva despre ei înşişi, nu vor putea să spună: „Domnul minte“. Căci ce altceva înseamnă să audă despre ei de la Tine, decât să se cunoască pe ei înşişi? Mai departe, poate cineva să se cunoască şi să zică „este fals“, şi să nu mintă el însuşi? Dar, întrucât dragostea pe toate le crede, nu încape îndoială că între semenii mei, cei pe care Tu, legându-i unul de altul, îi faci unul singur, şi eu, o, Doamne, mă mărturisesc Ţie în aşa fel ca oamenii să audă, ei, cărora eu nu le pot arăta dacă spun sau nu spun adevărul, însă îmi dau totuşi crezare cei cărora dragostea le-a deschis pentru mine urechile. Pedagogia confesiunii Totuşi, Tu, Cel Care eşti Vindecătorul meu lăuntric, lămureşte-mă cu ce folos fac eu toate acestea; căci mărturisirea răutăţilor mele din trecut, cele pe care Tu le-ai iertat şi le-ai ascuns, ca să mă poţi face fericit întru Tine, schimbându-mi sufletul cu ajutorul credinţei şi al tainei Tale - când această mărturisire este citită ori ascultată, ea face ca inima mea să nu cadă în deznădejde şi să zică: „nu mai pot“, ci să vegheze întru dragostea Milostivirii Tale şi întru dulceaţa Harului Tău, prin care orice om slab ajunge puternic, întrucât prin ea devine conştient de infirmitatea sa. Şi e suficient să-i desfete pe cei buni faptul de a asculta povestite relele din trecut ale acelora care sunt deja lipsiţi de ele; însă nu faptul că sunt rele îi desfată, ci faptul că s-au petrecut cândva şi acum nu mai sunt. Prin urmare, o, Doamne al meu, cu ce folos şi cui i se mărturiseşte în fiecare zi conştiinţa mea, mai sigură de sine datorită speranţei în Mila Ta decât datorită nevinovăţiei sale, cu ce folos, rogu-Te, fac eu mărturisiri oamenilor fie şi în faţa Ta, acum, prin aceste scrieri, despre mine cel care sunt, nu despre mine cel care am fost? Căci folosul acela l-am văzut şi l-am pomenit deja. Dar cine sunt eu în momentul acesta, iată chiar în clipa mărturisirilor mele? Şi mulţi, mulţi sunt cei care doresc să cunoască aceasta, atât cei care mă ştiu, cât şi cei care nu mă ştiu, ori cei care au auzit ceva de la mine sau despre mine; dar urechea lor nu este la inima mea, acolo unde sunt eu, indiferent cine sunt eu. Aşadar, ei vor să mă audă pe mine, în timp ce mă mărturisesc, cine şi ce anume sunt eu înlăuntrul meu, adică acolo unde ei, deşi nu-şi pot îndrepta nici ochiul, nici urechea, nici mintea, vor totuşi să audă ceea ce ei au de gând să creadă; dar, oare, ce vor putea să cunoască ei, cei care vor totuşi să creadă? Căci lor le spune dragostea, dragoste graţie căreia ei sunt buni, că eu nu mint, nici atunci când mărturisesc despre mine, nici atunci când ea îmi dă mie încredere în ei. Dar cu ce folos vor ei lucrul acesta? Doresc cumva să mă felicite, după ce vor fi aflat cât de mult m-am apropiat de Tine prin darul pe care Tu mi l-ai dat, şi să se roage pentru mine când vor fi aflat cât de mult zăbovesc sub povara greutăţii mele? Mă voi arăta lor, celor care sunt în acest fel. Căci, o, Dumnezeule al meu, nu e puţin lucru ca Ţie să Ţi se aducă mulţumiri de către mulţi dintre noi şi să-Ţi adreseze mulţi rugăciuni pentru noi. Sufletul lor frăţesc să iubească în mine ceea ce Tu le arăţi că merită să fie iubit, şi să deplângă ceea ce Tu le arăţi că trebuie să fie deplâns. Acest lucru să-l realizeze acel suflet frăţesc, nu un altul din afară, nu al altor fii, a căror gură a grăit deşertăciune şi a căror dreaptă este dreapta nedreptăţii, ci sufletul acela frăţesc, care, atunci când mă aprobă, se bucură de mine; dar care, atunci când mă dezaprobă, se întristează de mine: deoarece, fie că mă aprobă, fie că mă dezaprobă, acela mă iubeşte. Unor asemenea oameni mă voi arăta: cei care îşi potrivesc respiraţia cu mine în cele bune ale mele şi care suspină cu mine în cele rele. Or, bunurile mele sunt rânduielile Tale şi darurile Tale; iar relele mele sunt păcatele mele şi judecăţile Tale; să-şi potrivească respiraţia cu mine în unele, şi să suspine cu mine în celelalte, şi cântul de preamărire şi plânsul să se urce până la Tine din inimile frăţeşti, cădelniţele Tale. Iar Tu, o, Doamne, desfătat de mireasma templului Tău cel sfânt, ai milă de mine după mare mila Ta, pentru numele Tău şi, nepărăsind nicidecum cele pe care deja le-ai îneput, pune capăt neajunsurilor mele. „Eu sunt mititel, dar Tatăl meu trăieşte veşnic“ Acesta este rostul mărturisirilor mele, nu în ce fel voi fi fost eu, ci în ce fel sunt acum, întrucât nu numai în faţa Ta mă mărturisesc într-o tainică preamărire plină de cutremur şi într-o tainică jale plină de speranţă, ci mă mărturisesc chiar în urechile fiilor oamenilor care cred în Tine, ei, părtaşii bucuriilor mele şi ai destinului meu muritor, în urechile concetăţenilor mei şi în ale celor care călătoresc cu mine în lumea aceasta, ale celor care au fost înaintea mea şi ale celor care vin după mine, în ale tuturor celor ce-mi urmează paşii, şi devin părtaşi la calea mea. Aceştia sunt robii Tăi, fraţii mei, cei pe care Tu ai voit să-i numeşti fiii Tăi, stăpânii mei, cei cărora Tu ai poruncit să le slujesc, dacă vreau să trăiesc cu Tine şi din Tine. Şi cuvântul acesta al Tău ar fi fost puţin pentru mine, dacă el m-ar fi instruit vorbind doar, şi nu ar fi mers înaintea mea lucrând. Iar eu fac acest lucru prin fapte şi prin vorbe, săvârşesc asta sub acoperământul aripilor Tale; sub ameninţarea unei primejdii prea mari, dacă sufletul meu n-ar fi fost pus sub acoperământul aripilor Tale şi dacă slăbiciunea mea nu Ţi-ar fi cunoscută. Eu sunt mititel, dar Tatăl meu trăieşte veşnic, şi Ocrotitorul meu este potrivit pentru mine: căci acelaşi este şi Cel Care m-a născut şi Cel Care mă păzeşte. Tu însuţi eşti toate bunurile mele, Tu, Cel Atotputernic, Tu Cel Care eşti cu mine înainte ca eu să fiu cu Tine. Aşadar, mă voi arăta unor astfel de oameni, cărora Tu îmi porunceşti să le slujesc, nu cum am fost eu cândva, ci în ce fel am fost până acum şi încă sunt. De altfel, nici eu nu mă judec pe mine însumi; deci în felul acesta să fiu ascultat. „Ştiu, pentru că Tu mă ajuţi să văd“ Pe mine numai Tu, Doamne, mă judeci; fiindcă, deşi nimeni dintre oameni nu ştie cele ce sunt ale omului în afară de duhul omului care este într-însul, totuşi există ceva specific omului, pe care nu-l ştie nici chiar spiritul omului, care se află într-însul; dar Tu, Doamne, le ştii pe toate ale lui, fiindcă Tu l-ai făcut pe acesta. Eu însă, cu toate că înaintea feţei Tale mă dispreţuiesc şi mă consider pământ şi cenuşă, totuşi despre Tine ştiu ceva, ceva pe care despre mine nu-l ştiu. Şi de bună seamă, acum vedem ca prin oglindă, într-un mod nedesluşit, nu încă faţă către faţă. Şi de aceea, cât timp călătoresc departe de Tine, eu sunt mai degrabă prezent pentru mine decât pentru Tine; şi totuşi, ştiu că Tu nu poţi să fii atins de necurăţie în nici un fel. în ceea ce mă priveşte pe mine însă, nu ştiu căror ispite sunt în stare să mă împotrivesc şi căror ispite nu sunt în stare. Dar există speranţa că Tu îţi ţii cuvântul, fiindcă Tu nu îngădui să fim ispitiţi mai mult decât putem îndura, ci faci în aşa fel încât odată cu ispita să existe şi sfârşitul ei, ca noi săi putem ţine piept. Să mărturisesc, aşadar, ce ştiu despre mine şi să mărturisesc şi ce nu ştiu despre mine. Căci şi ceea ce ştiu despre mine ştiu numai fiindcă Tu mă luminezi; iar ceea ce nu ştiu despre mine nu ştiu, atâta timp cât întunecimile mele nu vor deveni în faţa Ta ca miezul zilei. (Texte selectate din Fericitul Augustin, Confesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998)