„Culoarea zilei” - un jurnal poetic al luminii și al dorului

Nu am citit până acum ceva din condeiul şi pana delicată și meditativă a Lilianei Ursu. Întâlnirea cu aceste cuvinte mi‑a trezit dorința de a mă apropia de pagini luminoase, în care sensibilitatea se împletește firesc cu frumusețea contemplării.

Textul așezat ca un prolog la poeziile părintelui dr. Cristian Muntean și la picturile lui Horia Țigănuș deschide înaintea cititorului și a privitorului adânci tresăriri lăuntrice, o lume în care culoarea, lumina și tăcerea se prefac în rugăciune.

Picturile lui Horia Țigănuș ne poartă prin întinse cuprinderi ale frumuseții, prin locuri în care sufletul parcă tresare altfel. Ele vorbesc despre turnuri de veghe ridicate între cer și pământ, despre ape când învolburate, când liniștite, ca o inimă împăcată, despre clădiri și peisaje de o rară frumusețe, despre răsărituri care aprind zările și asfințituri ce coboară peste lume cu melancolia lor aurie. Turcoazul apelor îndeamnă la meditație și tăcere, iar corăbiile pregătite să plece peste valuri par chemări către o călătorie lăuntrică, spre un țărm nevăzut.

Ferestrele deschise spre larg lasă să pătrundă în inimă mari frumuseți, căsuțele așezate cu tihnă pe coline sau lângă mare poartă ceva din pacea satului de odinioară, iar stâncile care se sprijină în apele mării ori se prăbușesc în adâncuri amintesc de fragilitatea și, totodată, de măreția creaţiei lui Dumnezeu. Toate aceste imagini nu sunt doar simple reprezentări artistice, ci stări de suflet, priveliști ale dorului și contemplației.

Înțelegând că pictorul, asemenea poetului, este un iubitor al Bisericii și al frumuseților creației, un călător prin ținuturile unde marea se îngemănează cu cerul și lumina pare să coboare direct din veșnicie, descoperim în această carte nu doar artă, ci și mărturisire. Este privirea omului care știe să prețuiască frumusețea ca dar al Creatorului și care transformă contemplarea naturii într‑o discretă și adâncă rugăciune.

Dacă ar fi să reașez, după o umilă și personală înțelegere, cuprinsul acestei cărți, aș rândui mai întâi „Raiul”, apoi „Biserica”, „Tiberiada”, „Dorul”, „Barca”, „Timpul” și „Poarta”. Desigur, autorul le‑a rânduit într‑o altă ordine și, fără îndoială, există o tainică logică a acestei așezări. Și totuși, în inima mea simt că nimic nu poate fi pus înaintea Bisericii, înaintea locului unde omul se întâlnește cu Dumnezeu, unde dorul devine rugăciune, iar rugăciunea se preschimbă în lumină.

Aș înțelege „Poarta” nu doar ca una dintre porțile vestite ale Ierusalimului sau ca pe aceea plăsmuită de mâinile lui Brâncuși, ci ca pe o poartă lăuntrică, larg deschisă către Împărăția lui Dumnezeu. Este poarta prin care intrăm prin rugăciune, prin lacrimă, prin dor ori prin nostalgia rugăciunii. Și poate că tocmai acest „Dor”, unul dintre cele mai frumoase titluri ale cărții, vorbește mai profund despre om: dorul după Dumnezeu, dorul după liniște, dorul după rugăciune, chiar și atunci când rămânem doar cu setea după ele, fără să mai găsim puterea deplină de a le împlini.

Cartea ne îndeamnă să poposim mai mult în lumea satului și în tăcerea lui binecuvântată, să privim asfințiturile cu răbdare și uimire, să învățăm răbdarea, să aducem ofrandă discretă lumii și lui Dumnezeu. Ne cheamă să înțelegem stâncile despre care vorbește Evanghelia: „Fericit este omul care are nădejde și credință în Dumnezeu”, asemenea celui care și‑a zidit casa pe stâncă și pe care furtunile, vânturile și valurile nu au putut‑o clătina.

Suntem chemați să înțelegem și treptele despre care vorbește autorul - treptele urcușului lăuntric, ale răbdării, așteptării și devenirii duhovnicești. Iar la capătul acestor căutări rămâne liniștea. Nu liniștea unei simple absențe de zgomot, ci pacea adâncă pe care numai Dumnezeu o poate așeza în inimă. De aceea, nu întâmplător, ultima temă către care ne conduce această carte este liniștea - limanul tainic al sufletului și poate cea mai mare frumusețe pe care omul o mai poate găsi în vremea unei efemere călătorii...

Așezarea picturilor lângă cuvintele unor trăiri adânci și ale unor căutări lăuntrice este, iarăși, o alegere inspirată și plină de sensibilitate. Autorul a dorit să alcătuiască nu doar o carte, ci un adevărat album poetic, o întâlnire între culoare și cuvânt, între contemplație și mărturisire. Unii vor aprecia mai întâi cuvintele, care zidesc sufletul și aprind în inimă o lumină tainică; alții se vor lăsa cuprinși de frumusețea culorilor, amețiți de limpezimea cerurilor, de vibrația mării și de liniștea care izvorăște din fiecare pictură (imagine).

După cum ne mărturisește autorul, anotimpurile s‑au amestecat în aceleași culori pe care viața, adeseori grăbită și tulburată, nu le mai poate distinge. Dincolo de amestecarea vremurilor și a stărilor, la orizont veghează linia dintre lumi, o margine tainică unde se întâlnesc pământul și cerul, clipa și veșnicia, văzutul și nevăzutul. Acolo se desfășoară nesfârșita trecere a gândurilor noastre, asemenea unor păsări obosite care caută limanul...

Culorile îndeamnă la meditație și tăcere, cuvintele cheamă la veghe. Ele trezesc sufletul, îl smulg din nepăsare și îl așază înaintea marilor întrebări. „Ziua se repezea spre asfințit, îngrămădind norii dincolo de linia orizontului ce șoptea spre țărm forfota unei nopți de vară, cernită de ploaie.” În aceste imagini se simte neliniștea timpului care trece, dar și frumusețea fragilă a lumii, luminată pentru o clipă înainte de căderea serii.

Slovele părintelui Cristian Muntean pornesc, împreună cu corăbiile din picturi, către zări îndepărtate. Ele par pregătite pentru drum lung, pentru mări adânci și țărmuri încă neatinse. Fiecare poezie poartă în ea ceva din dorul plecării și al întoarcerii, ceva din neliniștea omului care caută mereu limanul inimii.

Faptul că fiecare poezie este tradusă în limbile engleză, franceză și spaniolă face această frumusețe accesibilă și altor suflete. Picturile, însă, nu au nevoie de traducere specială. Ele vorbesc în limba tăcerii și a emoției. Fiecare privitor le simte altfel, după măsura inimii sale, după lumina sau întunericul pe care îl poartă înlăuntru.

Dacă vom rămâne mai mult asupra unor teme sau imagini, vom primi îndemnuri la trăiri pe măsură. Se poate ca unii dintre noi să rămână împietriți, cum suntem adeseori în fața frumuseții și a chemării dumnezeiești; să nu pătrundem sensul cuvintelor, să nu înțelegem chemarea rugăciunii și nici glasul tainic al Bisericii, să nu ne lăsăm luminați în trecerea către veșnicie.

Dar se poate și altfel. Se poate ca, privind aceste pagini, să ni se facă dor de Tiberiada, de marea sfântă pe ale cărei valuri omul a îndrăznit să meargă spre Hristos ca pe uscat. Să ni se facă dor de credința lui Petru și de clipa în care, dincolo de teamă și furtună, a văzut strălucirea safirului ceresc. Și poate că atunci vom înțelege și noi, cum spune autorul, că am putea să ne limpezim propriile ape, să ne liniștim adâncurile inimii și să lăsăm lumina să se așeze peste ele.

Orice suflet căutător ar putea găsi barca cu care să străbată valurile zbuciumate ale vieții, înțelegând că fără corabia credinței omul rămâne pradă furtunilor și singurătății. Astfel, cuvintele autorului dobândesc o adâncime și mai mare: „Timpul se odihnea în așteptarea unei zile noi, precum o caravană în deșert căutând răsăritul”.

Iar acest răsărit nu este doar începutul unei alte zile, ci poate chipul unei speranțe care nu moare niciodată. De aceea, mărturisirea finală capătă o trăire dureroasă și sfântă: „Mi‑e dor de răsărit cu amintirea sufletelor moarte”. Este dorul după lumină, după cei plecați, după întâlnirea dincolo de timp și dincolo de moarte, unde toate culorile lumii se vor preschimba în lumina neapusă a Împărăției lui Dumnezeu.

Înțelegând visul părintelui Cristian Muntean, am încercat să urcăm treptele către casă, numărându‑le una câte una, ca pe pașii unui urcuș lăuntric. Și, fără să vrem, gândul ne‑a fost purtat către scara pe care Patriarhul Iacov a văzut‑o odinioară în vedenie, scara aceea tainică ce unea cerul cu pământul și pe care îngerii lui Dumnezeu urcau și coborau neîncetat. Numai că noi, oamenii grăbiți și risipiți ai acestei vremi, în loc să urcăm cu răbdare pe scară, alergăm prin nisipuri mișcătoare și ne aruncăm în valurile lumii. Nu știm dacă le stăpânim, nu știm dacă le vom putea birui, nu știm dacă vom afla limanul sau dacă furtuna ne va purta mai departe decât putem duce.

S‑ar putea să înțelegem aceste doruri care străbat cartea ca o lumină ascunsă, dar se poate și să rămânem nepăsători, împietriți în oboseala și graba noastră, incapabili să auzim chemarea frumuseții și a rugăciunii. Cuvintele despre poartă ne aduc aminte de meditația autorului: „Dacă intri prin această poartă, n‑ai să știi unde ajungi.” Și totuși, căutăm tocmai acel prag binecuvântat care ne duce către Mântuitorul, Cel care a spus: „Eu sunt ușa. De va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla”. Poarta aceasta nu este doar o trecere, ci începutul unei alte înțelegeri, al unei alte priviri asupra lumii și a propriei inimi.

Părintele Cristian Muntean se bucură, încă din paginile de început ale cărții, de cuvinte delicate și pline de înțelegere duhovnicească. Ni se spune că lucrarea este o îngemănare de picturi și poezii, de visare și emoție, de culori beatifice și metafore fericite, o țesătură delicată între văzut și nevăzut, între frumusețea lumii și nostalgia paradisului pierdut.

Se deschid înaintea noastră locuri și locuiri, imagini ale ospitalității și ale tihnei, răsărituri care aprind zările, așteptări tăcute, turnuri de veghe, chipuri, case, doruri, bărci purtate de valuri și turcoazul mării care pare desprins dintr‑o altă lume. Toate alcătuiesc nu doar un decor poetic, ci o geografie lăuntrică a sufletului aflat în căutare.

Autorul ne îndeamnă să călătorim pe marea acestei vieți, când liniștită și străvezie, când întunecată și plină de furtuni. Și parcă, odată cu el, auzim ecoul cuvintelor Sfântului Apostol Pavel despre încercările „pe mare și pe uscat, pe râuri, între neamuri, între frații cei mincinoși”. Viața însăși devine o corabie aflată între primejdii și speranțe, între teamă și dorința de a ajunge la limanul mântuirii.

Liliana Ursu ne spune că cele cincizeci de picturi sunt „semne dintre poeme”. Și, într‑adevăr, ele par ferestre deschise între cuvinte, răgazuri de lumină și respirații ale frumuseții. Nu ilustrează doar poemele, ci le continuă în tăcere, le oferă culoare și adâncime, le transformă într‑o contemplație actualizată.

Creațiile părintelui Cristian Muntean ne invită într‑o lume plină de frumuseți și metafore, într‑un univers al simbolurilor și al sensurilor adânci, dintre care unele le înțelegem doar pe jumătate, iar pe altele poate că nu le vom înțelege niciodată pe deplin. Și totuși, tocmai această taină le face atât de apropiate de rugăciune.

Aceste poeme seamănă cu rugăciunile. Sunt oameni care se plictisesc auzindu‑le ori citindu‑le și oameni care nu se mai satură de ele, care ar dori ca timpul să se oprească pentru a rămâne în acea stare de lumină și pace. La fel sunt poeții și pictorii, admiratorii și cititorii, ascultătorii și căutătorii de frumusețe. Nu știm întotdeauna cât înțelegem din toate acestea, însă simțim nevoia să rămânem aproape, să ne bucurăm cât mai mult și să păstrăm această licărire de frumusețe care ne face, măcar pentru o clipă, mai sensibili la prezența lui Dumnezeu în lume.

Ne bucurăm de liniștea frumuseții, pacea pe care numai întâlnirea cu adevărata artă și cu adevăratul cuvânt o poate așeza în inimă. Cartea - pe de o parte album, pe de altă parte mărturisire - trebuie citită cu răbdare și privită cu atenție, în lumina dimineților limpezi și în taina asfințiturilor, când soarele se ascunde pentru a răsări din nou, ca o neobosită făgăduință a luminii.

Privind aceste pagini, încercăm să urcăm și să coborâm treptele vieții, să ascultăm vibrația unei simfonii lăuntrice, asemenea unei tulburătoare armonii beethoveniene în care bucuria și melancolia se întâlnesc. Și poate că începem să înțelegem acel mesaj sincer și cutremurător al autorului: „Se face repede târziu în viață, cobori urcând”. În aceste puține cuvinte se adună fragilitatea timpului, graba anilor și conștiința că fiecare urcuș omenesc poartă în sine începutul coborârii spre taina veșniciei.

I‑am putea spune și noi părintelui cuvintele pe care el însuși ni le‑a adresat cu delicatețe: „Aș scrie pentru tine o scrisoare nesfârșită, un caiet dictando plin cu locuțiuni adverbiale de timp repetate îndelung, cât acest drum al cărui capăt nu‑l mai recunosc”. Sunt rânduri care poartă nostalgia, dorul de comuniune și nevoia omului de a nu rămâne singur pe drumul vieții.

I‑am putea adresa, desigur, și cuvinte de felicitare. Dar, mai mult decât atât, i‑am putea spune că am înțeles măcar puțin din liniștea pe care încearcă să ne‑o strecoare în suflet, dintr‑o pace care vine când privirea se liniștește, iar orizontul desparte marea de cer asemenea unei linii tainice de frontieră între viață și moarte, între lumea văzută și alte lumi pe care doar inima le poate presimți.

Cartea ne îndeamnă să facem ceea ce ne‑a spus Mântuitorul și ceea ce autorul amintește cu sensibilitate și credință: „Am aruncat mreaja în adânc cu gândul la pescuirea minunată. Secerișul este mult, iar lucrătorii sunt puțini”. Dincolo de frumusețea metaforei, se află chemarea la lucrare, la dăruire și la curajul de a merge mai adânc, unde omul nu mai poate trăi doar la suprafața lucrurilor.

Inspirat din cuvintele Sfintei Scripturi, din trăiri autentice, din imagini de o rară frumusețe și din gânduri luminoase, părintele Cristian Muntean pare să viețuiască într‑o lume a marilor frumuseți, într‑un spațiu al contemplației și al sensibilității duhovnicești. Și poate că una dintre cele mai mari izbânzi ale cărții este tocmai aceea că îi face și pe alții părtași unor astfel de trăiri, chemându‑i să privească mai adânc și să simtă mai curat.

Sunt deosebit de bucuros să remarc faptul că un preot împovărat de multe îndatoriri pastorale și chemări ale slujirii găsește vreme să se aplece asupra mesei din odaia cu candela neadormită și să lucreze în tăcere pentru a aduce lumină și bucurie oamenilor. În astfel de nopți de veghe și de scriere se ascunde o slujire la fel de adâncă precum cea de la Altar.

Orice preot care scrie poartă în inimă dorința de a arunca mreaja mai la adânc. Uneori, Dumnezeu îi dăruiește să prindă rod bogat, iar din acest rod să împărtășească și altora, ca pe o pâine frântă pentru sufletele însetate de lumină și sens. Pentru că, în cele din urmă, adevărata bucurie nu este cea păstrată doar pentru sine, ci împărtășită altora, asemenea unei lumini care nu se împuținează când aprinde și alte făclii.