Cultura religioasă este esențială pentru un scriitor
Istoric și critic literar, autor a numeroase volume, Ion Buzași vorbește despre importanța culturii religioase a oricărui om, dar mai ales a scriitorului. Pasionat de lirica religioasă, a cercetat dinamica de după 1989 a acestui fenomen.
„Aici orice gând e mai încet”, pentru că „aici se vindecă setea de mântuire”, spunea Lucian Blaga în poemul său „Sufletul satului”. Se potrivește versul blagian cu propriile simțiri legate de satul natal, Mintiu Gherlii?
Frumoasa poezie a lui Blaga, pe care dumneata ai propus-o ca debut al acestei convorbiri, mi-a fost cunoscută relativ târziu, în anii terminali ai studiilor mele de la Filologia clujeană, așadar, când eu eram desprins de lumea satului și a copilăriei și intram într-o adolescență studioasă și plină de visuri. Chiar citită atunci, eu nu am regăsit în ea satul meu de pe valea Someșului Mic. Erau versuri filosofice, iar eu vedeam satul prin „Amintirile” lui Creangă și mai ales prin poeziile lui Coșbuc, dintre care știam multe pe de rost. Mai târziu, am găsit o și mai veridică oglindă a satului în povestirile lui Ion Agârbiceanu, Pavel Dan și Ion Vlasiu și, oricât aș părea de anacronic, am citit cu încântare în anii școlarității mele din Mintiu Gherlii „Povestiri din viața țăranilor” de Ion Pop Reteganul, în personajele cărora îmi place să identific oameni din satul meu. Acum, acest „joc de lectură” mi se pare vinovat pentru că anii copilăriei mele corespund unei perioade tragice din viața țării și a satului românesc, care a avut ca reflex în planurile de învățământ o puternică și nocivă ideologizare a acestora. La Blaj, unde am ajuns după absolvirea facultății în 1965, cu atât mai puțin: orașului, care a fost numit de Eminescu „Roma Mică” și a fost o venerabilă „urbe scolastică”, cu atâtea personalități în cultura română, mi se păreau mai potrivite versurile lui Vasile Cârlova din „Ruinurile Târgoviștei”.
Cât de mult v-a fost influențat destinul literar de preocuparea pe care ați avut-o mereu față de opera eminesciană?
Sunt, într-adevăr, pasionat de viața și opera lui Eminescu și în biblioteca mea cărțile de și despre Eminescu reprezintă compartimentul cel mai bogat. Pasiunea pentru anumite studii și profesiuni începe în copilărie. Dumnezeu mi-a dăruit o memorie bună, și am reținut cu ușurință versuri din poeziile citite în anii școlii elementare, ai liceului și ai facultății. În această pasiune pentru Eminescu sunt câteva momente care, acum, în amintire, își luminează semnificația. Terminasem clasa a VII-a și am dat admitere la liceul din Gherla; la oral, mi-a venit poemul „Împărat și proletar”, partea I, cu care manualele din epocă voiau, chipurile, să ilustreze ateismul lui Eminescu, caracterul antireligios al poeziei. Am vorbit despre poezie și am recitat cât am putut de patetic îndemnul proletar: „Zdrobiți orânduirea cea crudă și nedreaptă/ Ce lumea o împarte în mizeri și bogați,/ Atunci când după moarte răsplată nu v-așteaptă,/ Faceți ca-n astă lume să aibă parte dreaptă/ Egală fiecare și să trăim ca frați!” Și după un alt moment de comentariu, „definiția” religiei, recitată cu convingere și cu candoarea vârstei juvenile, aveam 13 ani: „Religia - o frază de dânșii inventată/ Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,/ Căci de-ar lipsi din inimi speranța de răsplată,/ După ce-amar muncirăți mizeri viața toată,/ Ați mai răbda osânda ca viața de la plug”. Era în 1956. Nu știu dacă profesorul care mă examina știa că Eminescu este un „spirit profund religios”, în orice caz, în acei ani nu ar fi putut nici să mă corecteze, nici să mă completeze, așa că m-a felicitat și mi-a dat nota maximă, 5. (Atunci notele erau de la 1 la 5.) Iar eu mai târziu, când am avut o „ediție veche” Eminescu, cred că alcătuită de Gh. Adamescu, unde am citit „Rugăciune”, „Răsai asupra mea”, `Înviere” ș.a., m-am rușinat de aplombul ignoranței mele.
Al doilea moment decisiv în pasiunea mea pentru Eminescu a fost Blajul. Citisem la facultate „Viața lui Eminescu” de G. Călinescu, chiar în acei ani reeditată, și sosit la Blaj ca profesor, am rememorat momentele popasului eminescian, după aceste pagini biografice, am identificat locurile legate de trecerea poetului prin Blaj în vara anului 1866: clădirea Seminarului Teologic (în care în anii comunismului ființa - horribile dictu! - Sanatoriul TBC - în centrul orașului și deasupra pieței de alimente), Teiul lui Eminescu de pe Hulă, Chereteul - locul în care tradiția blăjeană spune că tânărul poet obișnuia să facă baie, Târnava (de asemenea), casa lui Ștefan Cacoveanu, unul dintre prietenii săi blăjeni, unde a fost găzduit o vreme, am fost cu elevii într-o lecție mai deosebită - „Eminescu la Blaj” - la Muzeul orașului, unde am văzut manuscrisul poeziei „Fratelui Gregoriu Dragoș” - alt prieten din perioada blăjeană, dicționarul germano-român dăruit de poet acestuia la plecarea din Blaj și cred că atunci a încolțit gândul cărții „Eminescu și Blajul”, apărută în 1995. Până atunci în revistele literare am publicat mai multe articole și contribuții documentare, care, adunate, conturau această carte, foarte bine primită de critica literară. Încurajat de această receptare, sub forma unor „mențiuni” de istorie literară (specie literară ctitorită de Perpessicius) am publicat o altă carte, „Eminescu și Transilvania”, iar după 1990 am fost preocupat de o altă temă, religiozitatea poeziei lui Eminescu, prin care voiam să șterg amintirea acelei admiteri la liceu în care am fost felicitat pentru „recitarea versurilor ateiste” ale lui Eminescu. Am extins acest comentariu nu numai la poeziile cunoscute, pomenite și de mine mai sus, ci și la alte poezii, în care am identificat o „religiozitate difuză”, sintagmă care i-a plăcut unui reputat cercetător al operei eminesciene, acad. Mihai Cimpoi, care mi-a făcut onoarea să mă includă într-o carte de interviuri cu eminescologi din țară și din străinătate. Așadar, într-un fel, destinul meu literar, direcționat și de momentele biografice menționate, este legat și de studierea a două teme eminesciene: Eminescu și Transilvania - G. Călinescu spunea că Eminescu e de neconceput fără Transilvania - și poezia sa religioasă (unii preferă să-i spună „poezia metafizică”). Anul acesta, 150 de ani de la Popasul lui Eminescu la Blaj, mă gândesc să reeditez, într-o „ediție revăzută și adăugită”, cartea „Eminescu și Blajul”.
Imediat după 1989, literatura română a redescoperit resursele inepuizabile ale religiosului privit sub aspect estetic și artistic. Aveți numeroase cărți dedicate poeziei religioase românești (cele mai cunoscute fiind cele publicate în ciclul „Poeți în rugăciune”). În ce împrejurări ați început să scrieți despre literatura religioasă?
După 1990, lirica religioasă a fost o mare revelație a literaturii române, alături de literatura carcerală, a închisorilor comuniste, cu care și este strâns înrudită. Numai că spiritul religios este o permanență a literaturii române, de la începuturile scrisului românesc („Învățăturile lui Neagoe Basarab...”, „Psaltirea în versuri” a lui Dosoftei, „Didahiile” lui Antim Ivireanul, „Viața lumii” de Miron Costin) până la poeți contemporani - și tu pomenești numele regretatului Daniel Turcea, un mare poet mistic. Pornind de la acest adevăr, am publicat în 2003 o amplă antologie, „Poezia religioasă românească”, de la Niceta de Remesiana la Ioan Alexandru. Unii au fost surprinși că antologia debuta cu acest nume, Niceta de Remesiana, dar el este în primele veacuri ale creștinismului un apostol al daco-romanilor și autorul unei capodopere de lirică religioasă, „Te Deum laudamus”, și am susținut că studiul literaturii române ar trebui să înceapă cu literatura daco-romană din secolele IV-V d.H. cu mai multă îndreptățire decât cu primele texte pe teritoriul limbii române - exemplificate e drept cu o capodoperă - „Învățăturile lui Neagoe Basarab către iubitul său fiu Teodosie” -, scrisă în limba slavonă. În 2006 am propus Editurii Galaxia Gutenberg din Târgu-Lăpuș o colecție intitulată „Poeți în rugăciune”. Titlul l-am preluat, mărturisit, de la colecția preotului Ioan Georgescu, apărută în 1943. Începutul colecției a fost, evident, Mihai Eminescu și de atunci, de-a lungul anilor, am publicat, până anul trecut, 15 asemenea volume cu poezii religioase în care am reeditat pe Dosoftei, Samuil Micu, Timotei Cipariu, Andrei Mureșanu, G. Coșbuc, Octavian Goga, Ion Brad, Ioan Alexandru, Adrian Popescu, D. Nanu. Colecția n-a putut urma o ordine cronologică firească și în momentul de față stagnează, pentru că editurile se tem să publice unele nume (unele chiar mari) dacă nu au acordul urmașilor legali: mă refer la Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga și alții. Pe baza acestor antologii și prefețe am susținut la Facultatea de Teologie Greco-Catolică un curs de literatură religioasă românească, iar la Școala doctorală de pe lângă Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, unde și dumneata ai fost printre cursanți, unul de spiritualitate a poeziei românești. Cele două cursuri au fost fructificate ulterior și editorial prin două cărți: „Valori creștine în poezia românească”, Editura Dacia, Cluj, 2008, și „Candelă la icoana Maicii Domnului” la aceeași editură și în același an. Prima carte a constituit și tema lucrării mele de licență în teologie, la absolvire în 2008.
Am realizat, împreună, cartea „Parabole biblice. Antologie și selecție de comentarii”. Credeți că poate să scrie cineva literatură religioasă fără să cunoască textul biblic? Cât de importante sunt credința autorului și atitudinea lui față de textul sacru al Bibliei?
Cultura religioasă (teologică) reprezintă o componentă esențială a culturii oricărui om și a scriitorului îndeosebi. Nicolae Iorga spunea că Biblia este „o carte cât o bibliotecă” și pentru marii noștri scriitori a constituit o lectură fundamentală. Eminescu - o dovedesc poezia și publicistica lui - a fost un cunoscător al Bibliei, apoi Arghezi, prin experiența lui monahală, Sadoveanu, care ne-a dat în colaborare cu D.D. Pătrășcanu o carte despre „Viețile Sfinților”, Vasile Voiculescu, Marin Preda, Ioan Alexandru ș.a. Marea poezie este o poezie religioasă, nu în sensul unei raportări directe la textul scripturistic, ci în atitudinea creștină față de Creator și minunile creației sale. Orice poezie mare este pătrunsă de fior mistic. Se poate scrie, desigur, și poezie nereligioasă, dar ea se condamnă singură la frivolitate. În acest sens reamintesc foarte instructiva anchetă „Scriitorii români și Biblia”, publicată în urmă cu câțiva ani de revista „Viața românească”.
Prin Eminescu, la poezia religioasă
Ion Buzași s-a născut la 11 aprilie 1943, în Mintiu Gherlii, județul Cluj, în familia unui învățător. Este critic și istoric literar, membru USR din anul 1990. Școala primară a urmat-o în comuna natală, liceul la Gherla, iar Facultatea de Filologie la Cluj-Napoca (absolvită în 1965). Debut publicistic în ziarul „Făclia”, Cluj, în anul 1963; debut editorial în 1974 cu antologia „Povestitori ardeleni”, Editura Dacia, Cluj. Distins profesor blăjean, este colaborator la numeroase reviste cultural-literare de prestigiu. A început cariera în învățământ la școlile din Blaj (Liceul Industrial Forestier, Liceul Pedagogic „Gh. Șincai”, Colegiul Național „I.M. Clain”), apoi a fost director al Colegiului de Institutori „Gh. Șincai” Blaj, profesor universitar la Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, iar din 2005 este conducător de doctorat la aceeași universitate. Autor a nenumărate volume de articole, cronici, studii literare, dintre care amintim: „Andrei Mureșanu”, monografie (1988 și 2013, ed. a II-a), „Eminescu și Blajul” (1994), „Andrei Mureșanu. Biografia imnului național” (1996), „Eminescu și Transilvania” (1997), „Scriitori români și Blajul” (1998, reeditat în 2013), „Eminescu. Studii și articole” (1999), „Literatura pentru copii” (1999), „Eminescu. Radiografii transilvane” (în colaborare, 2000), „Literatura pentru copii” (2000), „Andrei Mureșanu. Poetul revoluției de la 1848” (2003), „Timotei Cipariu - scriitorul” (2005), „Valori creștine în poezia românească” (2010), „Școala Ardeleană. Omagii lirice” (2014), „Școlile Blajului în pagini memorialistice” (în colaborare, 2015).