Cum a eşuat misiunea creştină în Tibetul budist (II)

În general, întâmplarea sau neîntâmplarea a făcut ca misionarii capucini ajunşi în Tibet să fie mult mai puţin educaţi decât cei iezuiţi; ei se pricepeau mai degrabă la predici rostite cu mare emfază, în care operau cu tot felul de sloganuri, fiind mai puţin pregătiţi pentru discuţii cu un caracter intelectual, ca şi pentru o analiză a propriilor credinţe religioase, sau cu cele ale interlocutorilor budişti tibetani. Cu o singură excepţie: Orazio della Penna, care a trăit douăzeci de ani în Tibet şi şi-a însuşit limba, cultura şi credinţele religioase tibetane. Ceilalţi aveau convingerea că e imposibil să-şi însuşească suficient de bine tibetana, încât să poată discuta anumite probleme religioase. Ei se limitau doar la încercarea de a face un prozelitism aproape ineficient, traducând diferite catehisme simple, în care se regăseau tot felul de concepţii şi îndemnuri morale cu care tibetanii erau oricum întru totul de acord.

Şi, mai rău, trăiau cu iluzia că acceptul acestora de către tibetani şi de către însuşi Dalai Lama ar fi o dovadă a apropierii momentului în care se va produce o convertire în masă la creştinism. În schimb, profilul comportamental şi intelectual al iezuitului Desideri contrasta în mod evident cu acel al capucinilor. Spre surprinderea acestora, părintele iezuit, ajuns la Lhasa de numai câteva luni, nu doar că îşi purta permanent veşmântul în public, dar chiar celebra liturghia pe faţă. Desideri era un intelectual educat, stăpânea suficient de bine limba tibetană, încât şi-a permis să facă în scris o scurtă prezentare a creştinismului, iar puţin mai târziu, după ce a cunoscut budismul tibetan, să scrie în tibetană o respingere a doctrinelor acestuia care veneau în contradicţie cu credinţa şi concepţiile sale filosofice. N-a ezitat însă nicidecum ca, în aceeaşi lucrare, să elogieze părţile pozitive ale budismului tibetan. Dată fiind capacitatea sa de toleranţă şi dialog, dincolo de orice rivalitate, Desideri s-a împrietenit cu personalităţile mai elevate din rândul capucinilor, dar mai ales cu Orazio della Penna. Împreună cu acesta, el a primit aprobarea de a locui în templul Ramoche, iar mai târziu chiar în mănăstirea Se-ra, pentru a studia limba şi literatura tibetană. O altă dovadă a toleranţei tibetanilor este faptul că le-au permis, atât într-o parte, cât şi în cealaltă, celebrarea regulată a liturghiei; i-au tratat cu multă generozitate, asigurându-le traiul şi permiţându-le să-şi ridice o capelă. Şi totuşi, dincolo de această toleranţă şi generozitate din partea tibetanilor, misiunea creştină avea să eşueze, în sensul că a fost închisă. De ce? Nu există decât un răspuns: până în 1741, nici un tibetan nu trecuse la creştinism. Abia după reocuparea misiunii în 1741, posibil în acord cu instrucţiunile de la Roma, unde erau aşteptate anumite rezultate după o activitate misionară de treizeci de ani, capucinii au reuşit să convertească doar douăzeci şi şase de tibetani, între care servitorii lor cu familiile şi un măcelar cu familia. Dar după unsprezece zile de la botez, Tenzin, convertit sub numele creştin de Tomaso, a fost trimis să-i ducă daruri lui Dalai Lama. Cu acest prilej, în public, Tomaso a refuzat să se prosterneze cu ostentaţie. Din acest moment, misionarilor creştini li s-a interzis să-şi mai predice propria religie. Nobilii şi lamaşii care le fuseseră prieteni până acum îi evitau şi îi ignorau. În anul 1745, a trebuit să plece definitiv, după care, imediat, capela lor a fost distrusă din temelii. Orazio della Penna, doborât de boală şi de mâhnire, după douăzeci de ani de misionariat creştin, a murit curând la Kathmandu. Singura rămăşiţă care mai aminteşte de misiunea lor în Tibetul budist este un frumos clopot, atârnând în imediata apropiere a celui mai sacru dintre templele tibetane, Jo-Khang, şi inscripţionat cu cuvintele Te Deum Laudamus (Pe Tine Dumnezeule Te lăudăm).