Cum a evoluat identitatea religioasă a Europei

E în afară de orice îndoială faptul că nici o altă religie, în afară de creştinism, nu poate avea pretenţia că a marcat în profunzime conştiinţa europeană, că a exercitat o influenţă asemănătoare în Europa de-a lungul istoriei. Totuşi, la drept vorbind, trebuie să recunoaştem că Europa n-a fost niciodată integral creştinată, fie şi în sensul cel mai simbolic al termenului. De pildă, nu poate fi nici pe departe contestat faptul că mulţi evrei şi-au adus propria contribuţie la devenirea intelectuală şi culturală a continentului nostru. Mă gândesc la personalităţi de prim rang, cum ar fi Spinoza, Mendelssohn, Marx, Freud, Bergson, Buber etc.

Pe de altă parte, nu trebuie uitat că, în secolul al VIII-lea, arabii au invadat Spania, înaintarea lor ulterioară în Franţa fiind oprită în 732, în apropiere de Poitiers. De acum înainte, influenţa arabă şi islamică a fost foarte puternică în Spania până în 1492, când Ferdinand şi Isabela au cucerit Granada, izgonindu-i din statele lor pe toţi musulmanii, dar şi pe toţi evreii. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că Spania nu a fost singurul centru al influenţei arabe şi islamice în Europa. Nu mai departe, Sicilia, prin capela Palatină din Palermo e şi astăzi o mărturie concludentă a extraordinarei şi armonioasei sinteze a artei şi arhitecturii arabe, bizantine şi normande, sinteză care a cunoscut apogeul în secolul al XII-lea. Schisma, un act teatral Dispariţia culturii islamice în sud-vestul Europei va fi, însă, compensată de expansiunea islamului şi extinderea Imperiului Otoman în Balcani. Trebuie, totuşi, admis faptul că aportul turcesc la civilizaţia europeană a fost mai puţin pozitiv decât cel al arabilor din Spania şi Sicilia, deşi urmele persistente ale acestei influenţe culturale şi politice în statele balcanice şi menţinerea unei părţi a Turciei pe malul european al Bosforului şi Dardanelelor rămân evidente. În general, Biserica unei ţări, a unei tradiţii culturale, trebuie să aibă capacitatea de a recunoaşte în Biserica altei ţări, a unei alte culturi, că esenţială este aceeaşi credinţă pe care şi una şi alta o împărtăşesc, aceleaşi Sfinte Taine pe care le săvârşesc, aceeaşi Evanghelie pe care o propovăduiesc. În al doilea rând, la fel de importantă este legitima diversitate în unitate, care presupune o vocaţie a adaptării la formele gândirii, la limbile şi tradiţiile altor culturi. Un exemplu trist, în acest context, îl reprezintă ceea ce s-a numit disputa „Riturilor chinezeşti“, o istorie care a început cu iezuitul italian Matteo Ricci (1552-1610) şi încercarea sa de a găsi o conciliere între creştinismul european şi cultura chineză. Rezultatul a fost o controversă fără sfârşit legată de adaptarea la vestimentaţia şi obiceiurile chinezeşti, de legitimitatea cultului adus strămoşilor şi lui Confucius, de folosirea limbii chineze în liturghie, de alegerea cuvintelor şi expresiilor chinezeşti pentru vocabularul creştin. Atitudinea iezuiţilor a stârnit bănuieli la Roma, fiind condamnată fără echivoc, în anul 1742, de către papa Benedict al XIV-lea. De altfel, diferenţa dintre culturi s-a corelat, de multe ori, cu diferenţa dintre confesiuni sau religii. Ruptura dintre Orientul grec şi Occidentul latin este legată, din punct de vedere cronologic, de momentul 16 iulie 1054, când cardinalul Humbert, legat al papei, şi suita sa au intrat în Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, depunând în faţa altarului, în mod absolut teatral, bula de excomunicare împotriva patriarhului. Dincolo de acest gest, însă, trebuie evaluaţi factorii culturali şi politici care au precedat schisma. „Cu mult înainte ca schisma să fie oficial declarată“, spune P. S. Kallistos Ware, „Orientul şi Occidentul se înstrăinaseră unul de altul“. Dar nu doar această îndepărtare treptată a condus la evenimentele din 1054; de pildă, cumplita devastare a Constantinopolului, în 1204, în cursul celei de-a patra cruciade, a transformat anatemele reciproce din 1054 într-o realitate durabilă, determinându-i pe ortodocşi să-şi pună problema dacă nu cumva turcii musulmani i-ar trata mai bine decât fraţii creştini din Occidentul latin. Cultul statului modern Reforma din secolul al XVI-lea a reprezentat a doua mare ruptură religioasă din istoria Europei, determinată de aceiaşi factori politici, culturali şi teologici. Aşa se explică faptul că Reforma coincide cu apariţia naţionalismului în Europa Occidentală, iar istoria Reformei în Anglia subliniază clar dificultatea de a separa teologicul de factorii culturali şi politici asociaţi. Secolele XVI-XVII nu sunt altceva decât o imagine înspăimântătoare a unor persecuţii religioase şi războaie politico-confesionale. Confruntarea, până astăzi, dintre naţionaliştii catolici şi loialiştii protestanţi din Irlanda de Nord este o imagine concludentă a amintirilor necicatrizate ale trecutului. După apariţia statului modern, care nu cunoaşte alt cult decât al său, efortul de subminare a raţiunii umaniste, descoperirea unei civilizaţii care ignoră categoric valorile morale ale Evangheliei, revoluţia tiparului, expansiunea capitalismului primitiv, comercial şi financiar, vor grăbi disoluţia acelei Respublica Christiana; „obsesiile majore ale Europei medievale, unitatea şi armonia, şi-au păstrat zadarnic formidabila influenţă asupra spiritelor; pentru cei care aveau ochi de văzut şi o minte care să discearnă, era limpede că acestea nu mai erau decât sloganuri găunoase“ (Elie Barnavie). În fapt, nu se dorea altceva decât eliberarea statului de religie. Un întreg curent umanist, ca şi majoritatea sectelor şi aderenţilor la „stânga“ protestantă, visau să elibereze religia de stat. Universalist şi eclectic, umanistul este convins de existenţa unui fond de adevăr comun întregii umanităţi, dincolo de creştinism, prezent inclusiv în filosofiile precreştine şi acreştine. Acest lucru este valabil şi pentru raţionalista „filosofie a lui Hristos“ (philosophia Christi) a lui Erasmus din Rotterdam şi pentru întreaga tradiţie umanistă născută de aici, ca şi pentru ermetismul religios, ezoteric şi magic, începând cu Pico della Mirandola până la Giordano Bruno. „Orientul şi Occidentul nu reprezintă principii opuse, ci participă la o moştenire comună“ Descreştinarea Occidentului, constând în irezistibila expansiune a indiferenţei religioase, a permis spiritului ştiinţific triumfător, ţinând seama de mania sa de a clasifica totul, să bulverseze din temelii sensul existenţei umane. Biserica secolului XXI are, însă, dimensiunile lumii, neidentificându-se doar cu cultura Europei sau cu Occidentul european. A afirmat-o, cu vreme în urmă, papa Pius al XII-lea, la împlinirea a o mie de ani de la victoria viitorului împărat Otto cel Mare asupra ungurilor: „Biserica Catolică nu se identifică sub nici o formă cu cultura occidentală“, şi cu atât mai puţin cu oricare altă cultură, dar este „dispusă să se alieze cu fiecare dintre ele“. Mergând pe aceeaşi linie, într-un mesaj radiofonic din 23 decembrie 1950, acelaşi papă, Pius al XII-lea, afirma că „Orientul şi Occidentul nu reprezintă principii opuse, ci participă la o moştenire comună“, pentru ca succesorul său de mai târziu, Ioan Paul al II-lea, să spună că „cele două forme ale tradiţiei Bisericii, occidentală şi orientală…, se integrează reciproc, ca doi plămâni ai aceluiaşi organism“.