Cum ajungem la cunoașterea lui Dumnezeu
Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, 1-7, în Filocalia (2008), vol. 1, pp. 312-313
„Fraților, oricărei vederi (contemplații) duhovnicești să-i premeargă credința, nădejdea și dragostea, dar mai ales dragostea. Căci acelea ne învață să nesocotim bunătățile văzute; iar dragostea ne leagă sufletul însuși de bunătățile lui Dumnezeu, adulmecând printr-o simțire a minții urma Celui nevăzut. Singur Dumnezeu e bun prin fire. Dar și omul se face bun prin Cel cu adevărat bun, dacă își cultivă modurile viețuirii. Din această stare nu se mai poate schimba când sufletul, prin cultivarea binelui, a ajuns în Dumnezeu așa de mult, cât poate vrea cu puterea care lucrează în el. Căci zice: Fiți buni și milostivi, ca Tatăl vostru Cel din ceruri (Luca 6, 36). Răul nu este în fire, nici nu este cineva rău prin fire. Căci Dumnezeu nu a făcut ceva rău. Când însă cineva, din pofta inimii, aduce la o formă ceea ce nu are ființă, atunci aceea începe să fie ceea ce vrea cel ce face aceasta. Se cuvine deci ca prin cultivarea necontenită a amintirii lui Dumnezeu să ne ferim de a ne deprinde cu răul. Căci e mai puternică firea binelui decât deprinderea răului. Fiindcă cel dintâi este, pe când cel de al doilea nu este decât numai în faptul că se face. Toți oamenii suntem după chipul lui Dumnezeu; dar după asemănare nu sunt decât aceia care prin multă dragoste și-au robit libertatea lor lui Dumnezeu. Când deci nu suntem ai noștri, atunci suntem asemenea Celui ce prin dragoste ne-a împăcat cu Sine. La aceasta însă nu va ajunge cineva de nu-și va convinge sufletul său să nu se mai lase vrăjit de slava vieții ușoare. Libertatea voinței se arată în voirea sufletului rațional, care e gata să se miște spre orice ar vrea. Pe aceasta să o convingem să fie gata numai spre bine, ca prin amintirile cele bune să nimicim totdeauna pomenirea răului. Lumina cunoștinței adevărate stă în a deosebi fără greșeală binele de rău. Căci atunci calea dreptății, atrăgând mintea spre Soarele dreptății, o duce la lumina nesfârșită a cunoștinței, ca pe una care caută de aci înainte cu îndrăznire dragostea. (...) Cuvântul duhovnicesc umple de siguranță simțirea minții, căci e purtat de lucrarea dragostei ce izvorăște din Dumnezeu. De aceea mintea noastră se îndeletnicește, fără să fie silită, cu grăirea despre Dumnezeu. Căci nu simte atunci vreo lipsă care provoacă grijă. Fiindcă atât de mult se lărgește prin vederi, cât vrea lucrarea dragostei. Bine este deci să așteptăm totdeauna cu credință, ca să primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvânta.”
(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)