Cum au apărut primele spitale?

Relaţia dintre Biserică şi medici în general a fost una foarte bună în decursul veacurilor. În ciuda unor conflicte care au apărut odată cu monopolul secularismului în majoritatea societăţilor occidentale, relaţia aceasta se menţine în condiţii bune şi în prezent. Vom discuta în cele ce urmează despre cum au apărut primele spitale clasice şi ce rol a avut Biserica din acest punct de vedere.

Timothy S. Miller a scris în anul 1985 o lucrare antologică intitulată "The Birth of the Hospital in the Byzantine Empire". În această lucrare, el a revoluţionat efectiv conceptele existente la vremea respectivă în ceea ce priveşte apariţia spitalului şi rolul indiscutabil al Bisericii din acest punct de vedere. Miller a criticat în special două asemenea concepte cu care încă mai vin şi astăzi o serie de cercetători, şi anume că spitalul a fost încă de la început o instituţie creată de societate şi că acesta a înflorit în special în spaţiul apusean. Aceste două idei sunt pur şi simplu eradicate de dovezile aduse de Timothy S. Miller. Din contră, spitalul a fost încă de la început o instituţie întemeiată şi controlată de Biserică şi, de asemenea, această instituţie s-a născut şi s-a dezvoltat în Răsăritul creştin cu mai bine de opt secole (!) înainte ca Occidentul să aibă ceva asemănător. Deşi în zilele noastre spitalele din Occident beneficiază de un personal poate mai bine instruit şi de condiţii net superioare pentru desfăşurarea activităţii decât cele din răsăritul Europei, lucrurile nu au stat astfel încă din Antichitate, aşa cum se consideră în mod eronat de mulţi specialişti. Imperiul Bizantin a fost prima locaţie din lume unde a apărut şi s-a dezvoltat într-un mod remarcabil instituţia spitalului. Este momentul să facem o incursiune în trecut pentru a descoperi rădăcinile acestei apariţii.

Biserica Ortodoxă şi apariţia spitalului

Miller observă încă de la începutul lucrării că primele instituţii care amintesc de spital au apărut în cadrul Imperiului Bizantin: "Aceste xenones bizantine au reprezentat nu doar primele instituţii publice care au oferit îngrijire medicală celor bolnavi, ci şi cele care au condus la crearea mediilor spitaliceşti din cursul Evului Mediu, de la care atât Apusul Latin, cât şi Răsăritul islamizat şi-au dezvoltat facilităţile pentru bolnavi. A scrie despre apariţia şi dezvoltarea centrelor de îngrijire a bolnavilor în Imperiul Bizantin înseamnă să scrii primul capitol al istoriei instituţiei spitalului" ("The Birth of the Hospital in the Byzantine Empire", John Hopkins University Press, Baltimore, 1985, p. 4). "Xenones" se numeau acele locuri unde puteau fi îngrijiţi străinii, însă nu doar aceştia, ci şi cei săraci sau grav bolnavi care nu îşi puteau permite un medic. Aceste xenones au evoluat în timp, ajungând la situaţia în care şi-au permis, prin finanţarea pe scară largă oferită de Biserică, să angajeze şi să susţină mai mulţi medici al căror rol era acela de a oferi anumite tratamente gratuite celor care aveau nevoie de ele, dar nu îşi permiteau să le plătească. Comentând asupra acestei afirmaţii importante a lui Miller, cercetătorul american Stanley Samuel Harakas observa că "Biserica guverna aceste spitale, le finanţa şi oferea oameni care să ocupe poziţiile principale în ele. Ea a înfăptuit acest lucru ca pe o parte a chemării sale de ''a iubi'' oamenii şi ca o parte a asemănării sale cu Dumnezeu. Dumnezeu era considerat, mai presus de toate ca Philanthropos, "Iubitorul de oameni"" (Stanley Harakas, "Health and Medicine in the Eastern Orthodox Tradition", The Crossroad Publishing Company, New York, 1990, p. 75). Aşadar, Biserica a stat la baza naşterii primelor spitale importante din cadrul istoriei omenirii şi doar partea răsăriteană a avut rolul principal în această direcţie. Aşa cum oberva tot Miller: "Exceptând un exemplu din secolul al VII-lea din Spania vizigotă, nici una dintre instituţiile filantropice ale Europei Occidentale nu a oferit acces la medici pentru cei bolnavi, până în secolul al XII-lea" ("The Birth of the Hospital...", p. 4). Aşadar, au existat centre şi în Apus, unde bolnavii erau îngrijiţi. Desigur, toate acestea erau întreţinute şi finanţate în special de Biserică. Însă "nici unul dintre acestea nu permitea accesul medicilor la cei bolnavi". Vorbim de o îngrijire pur speculativă şi care, chiar dacă avea cele mai bune intenţii la bază, se dovedea adesea neputincioasă în faţa bolilor şi epidemiilor devastatoare. Biserica Ortodoxă a fost prima care a permis medicilor să îi îngrijească pe cei bolnavi, nu pentru că şi-ar fi pierdut credinţa în puterea rugăciunii sau în mila lui Dumnezeu şi a sfinţilor, ci pentru că a considerat că medicina nu este un lucru contrar credinţei, ci un element prin care Dumnezeu Însuşi lucrează şi poate oferi alinare.

Medicina - meserie a iubirii aproapelui

Timothy S. Miller observă în continuare: "Pe măsură ce Biserica Ortodoxă a ajuns să considere profesia medicală drept un element central al iubirii de oameni, ea s-a considerat obligată să ofere acest ajutor tuturor oamenilor - şi în special celor săraci - prin sponsorizarea spitalelor. De vreme ce majoritatea ierarhilor Bisericii a continuat să considere medicina drept una dintre cele mai potrivite exprimări ale iubirii creştine până în zilele cele de pe urmă ale Imperiului Roman de Răsărit, spitalele au fost în continuare finanţate. Spre exemplu, în anul 1440 mănăstirea cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul din Petras încă mai finanţa un spital deschis publicului" ("The Birth of the Hospital...", p. 61). Biserica Ortodoxă a considerat întotdeauna medicina drept un dar de la Dumnezeu, un miracol în sine care trebuie preţuit, admirat şi încurajat să se dezvolte. Deşi majoritatea spitalelor funcţionau în cadrul mănăstirilor, îngrijirea bolnavilor nu a fost lăsată niciodată exclusiv în mâna monahilor sau a monahiilor fără ca aceştia să aibă o minimă pricepere medicală. Biserica a mers şi mai departe şi a ales să finanţeze spitalele nu doar cu bani, ci şi cu personal medical instruit, precum şi auxiliar. Medicii erau plătiţi pentru a avea grijă de cei bolnavi care nu îşi puteau permite tratamente medicale. Exemplul oferit de Miller este unul cutremurător. Cu toate că Imperiul Bizantin îşi trăia în anul 1440 partea finală a existenţei sale, care urma să se curme tragic peste doar 13 ani, odată cu cucerirea ultimei cetăţi importante, şi anume Constantinopolul, încă mai exista cel puţin un exemplu de spital deschis publicului şi finanţat de Biserică şi, probabil, de curtea imperială. Imperiul Bizantin, secătuit de resurse financiare, de oameni şi teritorii, care influenţase cultural şi la nivel diplomatic un areal extins de la nordul torid al Africii şi până la stepele înfrigurate ale viitorului stat rus şi din Italia până în inima vechiului Imperiu Persan, nu neglija să aibă grijă de bolnavii săi. Imaginea aceasta ar trebui să ne rămână adânc impregnată astăzi, când observăm un real dispreţ adresat profesiei medicale şi rolului crucial pe care aceasta îl are în cadrul societăţii. Poate că o reîntoarcere în trecut ne-ar face să ne reconsiderăm părerea faţă de frumuseţea şi nobleţea acestei meserii pe care Biserica nu doar "a tolerat-o", ci a făcut-o să progreseze şi să se dezvolte pentru a ajunge la maturitatea sa profundă de dar al lui Dumnezeu făcut oamenilor aflaţi în suferinţă.